Poul Anderson: Operațiunea Haos

— Destul de rău și așa, am spus. Efortul de a-mi controla glasul mă ajută să mă liniștesc. Cum ați aflat?

— Facem parte din Divizia 14, răspunse, inutil, Graylock.

Oricum, insigna ei de cavalerist mă uimise. În mod normal, singurii recruți apți să călărească unicorni, și pe care îi poate găsi armata, sunt profesoarele cu fața ciupită de vărsat sau cam așa ceva.

— Eu sunt un simplu ofițer de legătură, spuse grăbit maiorul Harrigan. Călătoresc cu mătura zburătoare.

La auzul acestei afirmații am zâmbit. Nici unui bărbat american nu-i place să admită că este calificat să conducă un unicorn,

În afară de cazul în care face parte dintr-un ordin religios. Maiorul îmi surprinse zâmbetul și roși de furie. Graylock continuă, ca și cum ar fi dictat. Își păstra tonul egal:

— Am avut norocul ca, în timpul unui atac de comando, să capturăm un bimbașà. Eu l-am interogat.

— Acești nobili fii ai… hm… deșertului, cam au lacăt la gură, am spus eu.

Mi se întâmplase și mie, ocazional, să încalc Convenția de la Geneva, dar nu-mi plăcea ideea ignorării ei totale — chiar dacă inamicul nu avea asemenea scrupule.

— Oh, n-am recurs la nici un fel de brutalitate, spuse Graylock. Ai noștri i-au oferit un adăpost și l-au hrănit bine. Dar în momentul în care prima înghițitură i-a ajuns în gât, eu am prefăcut-o în carne de porc. Așa că omul a cedat foarte repede și ne-a spus tot ce știa.

Nu m-am putut abține să nu izbucnesc în râs, și însuși Vanbrugh chicoti, însă ea rămase stană de piatră. Transformarea organic-organic, aceea care doar amestecă moleculele, fără să preschimbe atomii, nu reprezintă riscuri de radiații dar, bineînțeles, presupune serioase cunoștințe de chimie. Acesta este motivul adevărat pentru care trupetele de rând îi urăsc pe cei din corpul tehnic: invidia față de un om care poate transforma rațiile K în cotlet și cartofi-pai; ofițerii de intendență au destule probleme până să facă rost de rațiile propriu-zise, necum să le mai și transforme în feluri de mâncare sofisticate.

— Okay, ne-ați informat că au un afreet în Trollburg, spuse generalul. Dar, altfel, care sunt forțele lor?

— O divizie mică, domnule. Puteți să cuceriți cu ușurință localitatea dacă demonul e imobilizat, spuse Harrigan.

— Da. Știu. Vanbrugh își întoarse ochii spre mine. Ei bine, căpitane, te prinzi? Dacă poți să duci cascadoria la bun sfârșit, vei căpăta cel puțin o Cruce de argint — scuză-mă, de bronz.

— Hm.

Am făcut o pauză, căutându-mi cuvintele. Aș fi preferat o avansare în grad și demobilizarea, dar se putea să urmeze și astea. Oricum… Pe lângă faptul că-mi riscam capul, mai aveam o obiecție concretă:

— Domnule, nu dețin nici un fel de cunoștințe despre treaba asta. În colegiu, era cât pe-aci să cad la demonologie.

— De asta mă ocup eu, interveni Graylock.

— Dumneata!

Mi-am recuperat de pe jos maxilarul, dar nu am mai putut găsi nimic de spus.

— Înainte de război, am fost vrăjitoarea-șefă a „Agenției Arcanelor” din New York, replică dânsa, cu răceală.

Acum știam de unde avea atâta personalitate: era tipul femeii-carieriste dintr-un oraș mare. Tocmai ce nu pot eu suferi.

— Știu la fel de multe despre stăpânirea demonilor ca oricine de prin părțile astea. Sarcina dumitale va fi să-mi asiguri protecția la ducere și la întoarcere.

— Mda? am întrebat acru. Numai atât?

Vanbrugh își drese vocea. Nu-i plăcea ideea de a trimite o femeie într-o asemenea misiune, dar timpul era prea scurt ca să poată găsi vreo alternativă.

— Căpitanul Matuchek este unul dintre cei mai buni vârcolaci activi, mă complimentă el.

Ave, Caesar, morituri te salutant, mi-am zis. Nu, nu asta voiam să spun, dar nu contează. Aveam să mă pot gândi în liniște la o exprimare mai bună, după cei voi fi murit. De fapt, nu-mi era chiar teamă. Pe lângă descântecul care mi se aplicase ca să prevină frica, aveam motive să cred că șansele mele nu erau mai mici decât ale oricărui infanterist ajuns pe câmpul de luptă. Iar Vanbrugh nu și-ar fi sacrificat oamenii într-o misiune pe care ar fi considerat-o fără speranță. Eu însă eram mai puțin optimist decât el.

— Sunt convins că doi experți pot trece de santinelele lor, continuă generalul. După aceea, va trebui să improvizați. Dacă puteți neutraliza acel monstru, vom ataca mâine la prânz. Adăugă fioros: Dacă până în zori nu primim vești de la voi, va trebui să ne regrupăm, să începem retragerea și să salvăm ce se mai poate. Okay, iată o hartă geodezică a orașului și a împrejurimilor.

Nu-și mai pierdu timpul să mă întrebe dacă într-adevăr mă oferisem ca voluntar.

Am condus-o pe căpitan Graylock la cortul pe care-l împărțeam cu alți doi frați ofițeri. Întunericul se furișa de-a lungul recilor perdele de ploaie. Am înaintat greoi prin nămol, păstrând tăcerea, până am ajuns sub pânza cortului. Colegii mei umblau pe afară, în patrulare, așa încât eram singuri. Am aprins flacăra spiridușilor și m-am așezat pe podeaua udă de placaj.

— Șezi acolo, am spus, arătând spre singurul nostru scăunel de campanie.

Era o chestie însuflețită, pe care o cumpărasem în San Francisco; nu foarte deșteaptă, dar ne căra obiectele personale și venea când o chemai. Se foi neliniștită când simți greutatea nefamiliară, apoi adormi iarăși.

Graylock scoase un pachet de Wings și ridică întrebător din sprâncene. Am dat din cap, mulțumindu-i, iar o țigară zbură spre gura mea. Personal, fumez pe front Luckies; tutunul cu auto-aprindere e mai avantajos atunci când chibriturile s-ar putea să fie umede. În civilie, când îmi permiteam, marca mea favorită era Phillip Morris, deoarece micuțul spiriduș de fum, îmbrăcat în roșu, poate, pe deasupra, să-ți prepare o băutură.

Am fumat un timp în tăcere, ascultând ploaia.

— Ei bine, am spus până la urmă, bănuiesc că dispui de un mijloc de transport.

— Mătura personală. Nu-mi place GI Willysul. Prefer oricând un Cadillac. Dar am recurs și la el.

— Și ai asupra dumitale cărțile de farmece, prafurile și celelalte nimicuri?

— Doar niște cretă. Nici o acțiune materială nu-i de prea mare folos împotriva unui demon puternic.

— Zău? Atunci cum rămâne cu ceara de sigiliu care închidea vasul lui Solly?

— Nu ceara îl ține pe afreet înăuntru, ci pecetea. Descântecele sunt simbolice; de fapt, se crede că efectul lor e strict psihosomatic. Își supse obrajii, trăgând fumul în piept, și am văzut ce frumoasă osatură avea. S-ar putea să ni se ivească la noapte ocazia de a testa această teorie.

— Ei bine, atunci îți trebuie un pistol mic, cu încărcătură de argint; știi, au și ei vârcolacii lor. Eu o să iau un revolver cu grăsime, încă unul cu gloanțe obișnuite, de patruzeci și cinci, și câteva grenade.

— Ce-ai zice și de un pistol cu apă?

M-am încruntat. Întotdeauna am considerat drept blasfemie folosirea ca armă a agheasmei, deși preotul militar spune că este permisă împotriva creaturilor din infern:

— Nu ne folosește la nimic, am spus. Musulmanilor le lipsește acest ritual, așa că, bineînțeles, nu folosesc nici o ființă care să poată fi controlată astfel. Ia să vedem, o să mai avem nevoie și de lanterna „Polaroid”. Și cam asta-i tot.

Ike Abrams își vârî prin deschizătura cortului nasul lui mare.

— N-ați dori, dumneavoastră și doamna căpitan, ceva de mâncare, domnule? întrebă.