Poul Anderson: Operațiunea Haos

— Cum să nu? Firește.

Și mi-am spus că ar fi fost îngrozitor să-mi petrec ultima noapte pe Midgard stând la coadă la haleală. După ce Ike dispăru, i-am explicat fetei:

— E doar trupete, dar la Hollywood am fost prieteni — făcea parte din personalul tehnic când am jucat în Chemarea străbunilor și în Șeful Argintului — și, într-un fel, se consideră ordonanța mea. Ne va aduce aici câte ceva de mâncare.

— Știi, remarcă ea, epoca tehnologică are și o parte bună. În țara asta antisemitismul era foarte răspândit. Nu doar printre cei câțiva maniaci ioanini, ci și în rândul cetățenilor obișnuiți și respectabili.

— Adevărat?

— Adevărat. Exista îndeosebi părerea falsă că evreii sunt lași și nu se găsesc niciodată în prima linie a frontului. Acum însă, când religia le interzice celor mai mulți dintre ei să facă farmece, și ortodocșii nu mai folosesc deloc incantațiile de invocare a spiritelor malefice, proporția evreilor trupeți ori încadrați în echipele de comando este prea mare ca să mai poată fi trecută cu vederea.

Eu unul mă plictisisem de supermeni și eroi de benzi desenate purtând mereu și mereu nume evreiești — oare anglo-saxonii nu fac și ei parte din cultura noastră? - dar fata avea dreptate. Iar asta arăta că era mai mult o sufletistă decât o mașinărie de făcut bani. Sau poate numai o sufletistă.

— Ce faci în viața civilă? am întrebat, mai ales ca să scap de zgomotul enervant al ploii.

— Ti-am mai spus, mă repezi ea, iritată. Am lucrat pentru „Agenția Arcanelor”. Reclame, relații cu publicul și așa mai departe.

— A, bine. Hollywoodul este cel puțin la fel de fals, așa că n-ar trebui să strâmb din nas.

Oricum, nu mă puteam abține s-o fac. Specimenele de pe Madison Avenue îmi provocau dureri în dos. Să folosești adevărata Artă ca să promovezi vreun nimeni îngâmfat sau ca să vinzi un produs a cărui calitate principală este asemănarea totală cu alte mărci de același gen!… SPCA dresase cu asprime spiritele apelor ca să facă artezienele să vorbească și înghesuise salamandre tinere în tuburi de sticlă ca să lumineze Broadwayul, dar eu continui să cred că s-ar fi putut găsi întrebuințări mai bune pentru hârtia de împachetat decât să trâmbițeze parfumul Ma Chère. Care, de fapt, e o poțiune de dragoste, deși cunoașteți prevederile regulamentelor poștale.

— Nu înțelegi, spuse ea. Este o parte a economiei noastre — o parte a întregii societăți. Crezi că un slujitor obișnuit ar fi capabil să repare, ăă, să zicem, o instalație de stropit iarba? Drace, nu! Probabil că ar lăsa libere stihiile apei, care ar inunda jumătate din oraș dacă nu ar exista farmecele inhibitoare. Iar noi, cei de la „Arcane”, am desfășurat o campanie pentru a le convinge pe Hydros că trebuie să ne respecte simbolurile. Ți-am spus că este ceva psihosomatic să negociezi cu aceste ființe într-adevăr puternice. Pentru treaba asta, am fost nevoită să fac scufundări îmbrăcată în costum de scafandru.

Am privit-o cu mai mult respect. Încă de pe când umanitatea a descoperit cum să neutralizeze magnetismul ruinător din fierul rece și de când a început epoca invocării spiritelor malefice, lumea a avut nevoie de oameni îndrăzneți. După toate aparențele, ea făcea parte dintre aceștia.

Abrams ne aduse două tăvi cu rații. Arăta deprimat și l-aș fi invitat să ni se alăture, dar misiunea noastră era secretă, și trebuia să punem la punct detaliile.

Căpitan Graylock descântă cafeaua, transformând-o în Martini — nu suficient de sec — iar mâncarea pentru câini deveni cotlet — un pic cam prea prăjit; dar nu te poți aștepta să găsești cele mai rafinate gusturi la o femeie și, de altfel, a fost cel mai bun grătar pe care-l mâncasem în acea lună. Ea se mai relaxa puțin când ajunserăm la coniac, și am aflat că bățoșenia aceea respingătoare era pur și simplu o armură împotriva șmecherilor cu care avea de-a face; apoi am descoperit că prenumele noastre erau Steven și Virginia. Dar înserarea se prefăcuse în noapte și trebuia să plecăm.

S-ar putea sa credeți că era o nebunie să trimiți doi oameni, dintre care o femeie, pe teritoriul unei divizii inamice și cu o asemenea însărcinare. Vi s-ar putea părea că această misiune cerea cel puțin o echipă de comando. Dar știința din zilele noastre a transformat atât războiul, cât și industria, medicina și viața de zi cu zi. În orice caz, acțiunea noastră era una disperată, iar creșterea numărului de participanți n-ar fi folosit prea mult.

Oricine poate să învețe câteva șiretlicuri vrăjitorești simple, să mânuiască o mătură zburătoare, un aspirator, un strung-revolver sau orice alte obiecte care au fost presensibilizate; dar prea puține ființe din rasa umană pot fi calificate ca adepți. În afara anilor de studiu și practică, e nevoie și de un talent înnăscut. Într-un fel, este ca și teriantropia — dacă te numeri printre rarele persoane care au astfel de cromozomi, te poți transforma aproape din instinct în animalul caracteristic; altfel, trebuie ca transformarea ta să o efectueze puternice forțe din afară.

Prietenii mei savanți spun că Arta presupune considerarea universului ca un set de infinituri cantoriene. In interiorul oricărei categorii date, partea este egală cu întregul și așa mai departe. O vrăjitoare bună putea să facă toate farmecele de care probabil urma să avem nevoie; o trupă mai mare ar fi fost mult mai ușor de descoperit, ceea ce ar fi pus în pericol viața unor oameni prețioși. Deci Vanbrugh avea dreptate să ne trimită numai pe noi doi.

Problema cu principiile militare logice este că, din când în când, ești prins tu însuți în ghearele lor.

Virginia și cu mine ne întoarserăm spatele unul altuia și ne schimbarăm hainele. Ea îmbrăcă un costum larg și un bluzon militar, iar eu salopeta din material elastic, care mi se potrivea și în postura de vârcolac. Ne puserăm căștile, ne luarăm echipamentul, apoi ne privirăm. Chiar și în uniforma verde și lăbărțată de luptă, ea arăta grozav.

— Ei bine, am spus cu o voce fadă, mergem?

Nu-mi era frică, bineînțeles. Fiecare recrut este imunizat împotriva fricii, atunci când i se dau însemnele. Dar nu-mi plăcea planul.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, răspunse ea.

Apoi, ieșind în ușa cortului, fluieră. Mătura ei coborî în picaj și ateriză chiar lângă intrare. Deși de pe coada acesteia se demontaseră toate podoabele cromate, se vedea că este un obiect bine întreținut. Scaunele din cauciuc spongios aveau amortizoare bune și spătare cu design ca lumea, nu ca acelea ale armatei. Animalul ei sacru era un motan gigantic, negru ca miezul nopții pe timp de furtună, cu ochi galbeni și răi. Își arcui spatele și scuipă indignat. Vraja de impermeabilitate împiedica ploaia să-l atingă, dar animalului nu-i plăcea nici aerul umed.

Virginia îl mângâie sub bărbie.

— Oh, lasă, Svartalf, murmură ea. Pisică bună, spirit ales, prinț al întunericului, dacă supraviețuim acestei nopți, vei dormi în perne pufoase și vei linge frișca dintr-un castron de aur.

El își coborî urechile și-și ambala motorul.

M-am suit pe scaunul din spate, mi-am introdus picioarele în scări și m-am rezemat de spătar. Fata se urcă în fața mea și îi fredona ceva cozii de mătură. Aceasta zvâcni în sus, pământul se îndepărtă, iar tabăra fu înghițită de întuneric. Amândurora ni se dăduseră priviri vrăjitorești, — de fapt, vedere în infraroșu — deci nu aveam nevoie de lumini.