Poul Anderson: Operațiunea Haos

Și atât de mare era forța acelei dușmănii din final, încât am fost eliberat.

Am deschis ochii. Pentru moment, n-am simțit decât groază. Mă salvă suferința fizică, alungând amintirile într-acolo unde hălăduiesc coșmarurile pe jumătate uitate. Prin minte îmi trecu ideea că, probabil, șocul mă făcea să delirez.

Nici un teriantrop înnăscut, aflat în cea mai bună formă fizică, nu este chiar atât de invulnerabil cum cred majoritatea oamenilor. In afară de acțiunea unor elemente cum ar fi argintul — otravă biochimică pentru un metabolism aflat în acea stare semifluidă — rănile care afectează un organ vital pot și ele opri viața; amputările devin permanente dacă nu se află prin apropiere un chirurg care să coasă la loc cele două părți, înainte ca toate celulele să fi murit; și așa mai departe, și așa mai departe, fără intenția să devin didactic. Totuși, suntem o plămadă viguroasă. Primisem o lovitură care probabil îmi frânsese gâtul. Dar, din moment ce măduva spinării nu fusese complet secționată, stricăciunea se vindecase, cu viteza terio normală.

Problema era că ei mă găsiseră și folosiseră lanterna ca să mă transforme iarăși în om, înainte ca durerile inerente să înceteze. Capul îmi bubuia și îmi era greață.

— Ridică-te!

Cineva îmi înfipse o cizmă în coaste.

M-am ridicat clătinându-mă. Îmi luaseră echipamentul, inclusiv lanterna. Un grup stătea cu armele îndreptate spre mine. Flăcăul-tigru se ținea pe aproape. Sub formă omenească, avea cam doi metri și zece și era monstruos de gras. Încercând să-mi focalizez privirea încețoșată din cauza durerii de cap, am văzut că purta însemnele de emir — care în aceste zile e mai degrabă un grad militar și nu un titlu, dar oricum ceva destul de important.

— Vino, spuse el.

Porni în fața mea, iar eu l-am urmat, împins brutal din spate.

Le-am văzut pe cer covoarele zburătoare și le-am auzit vârcolacii urlând în timp ce căutau urmele altor americani. Dar eram prea buimăcit ca să-mi mai pese.

Am pătruns în oraș, unde cizmele noastre sunau înăbușit pe asfalt, și ne-am îndreptat spre centru. Trollburgul nu e mare; să tot fi avut, pe vremuri, vreo cinci mii de locuitori. Majoritatea străzilor erau pustii. Am întâlnit trupe sarazine, tunuri antiaeriene îndreptate spre cer, un dragon greoi, cu flăcări pâlpâindu-i în jurul fălcilor și cu tunuri ieșind din howdah-ul blindat. Nici urmă de civili, dar știam ce se întâmplase cu ei. Tinerele atrăgătoare nimeriseră în haremurile ofițerilor, ceilalți fuseseră uciși sau închiși în lagăre, așteptând să pornească spre târgurile de sclavi.

Până să ajungem la hotelul unde se afla Cartierul General al inamicului, durerile îmi trecuseră, iar mintea îmi era limpede. Date fiind împrejurările, asta era de două ori o binecuvântare. Am fost dus sus, într-un apartament, și mi s-a spus să rămân în picioare în fața unei mese. Emirul se așeză în spatele ei, pe lângă pereți se înșirară șase paznici, iar un pașă tânăr de la Spionaj luă loc aproape de noi.

Emirul se întoarse spre pașă și-i adresă câteva cuvinte — presupun că ceva de genul: „De asta mă ocup eu, tu ia notițe.” Apoi se uită iar spre mine. Ochii lui aveau o nuanță verde-pal, ca aceia de tigru.

— Acum, zise într-o engleză curată, o să-ți pun câteva întrebări. Te rog, identifică-te.

I-am declarat, mașinal, că mă numesc Sherrinford Mycroft, căpitan A.U.S., și i-am comunicat numărul de înmatriculare.

— Nu este numele tău adevărat, nu-i așa? întrebă el.

— Bineînțeles că nu! Cunosc Convenția de la Geneva, și nu mă veți putea deochea blestemându-mi numele. Sherrinford Mycroft este pseudonimul meu oficial.

— Califatul nu a semnat Convenția de la Geneva, spuse calm emirul, iar câteodată, într-un jihad, sunt necesare măsuri severe. Care a fost scopul raidului?

— Nu sunt obligat să vă răspund, am ripostat.

Tăcând, aș fi reușit același lucru: să câștig timp pentru Virginia. Dar metoda n-ar fi fost la fel de eficientă.

— Ai putea fi convins să ne răspunzi.

Dacă ne-am fi aflat într-un film, i-aș fi spus că venisem să culeg margarete și aș fi continuat să fac glume în timp ce ei aduceau niște menghine de strivit degetele. În practică, mă cam plictiseam.

— In ordine, am spus. Eram în cercetare.

— Doar tu, singur?

— Cu alți vreo câțiva. Sper că ei au reușit să scape.

Asta putea să le dea de lucru un timp băieților lui.

— Minți, constată el liniștit.

— N-am ce să fac dacă nu mă credeți.

Își miji ochii.

— Voi ști în curând dacă ai spus adevărul. Dacă nu, Eblis să se milostivească de tine.

Nu m-am putut stăpâni. Am tresărit violent și am transpirat instantaneu. Emirul râse. Avea un râs neplăcut, un fel de mârâit șuierător, scos din fundul gâtului, ca al unui tigru care-și hârjonește prada.

— Mai gândește-te, mă sfătui el și-și îndreptă atenția spre niște hârtii de pe masă.

În cameră coborî liniștea. Paznicii încremeniseră, ca și când ar fi fost turnați în bronz. Tânărul sublocotenent moțăia sub turban. În spatele emirului se afla o fereastră ce dădea spre întunericul nopții. Singurele zgomote erau ticăitul puternic al unui ceas și fâsâitul hârtiilor. Și ambele păreau să accentueze tăcerea.

Eram obosit, capul mă durea, în gură aveam un gust neplăcut și mi se făcuse sete. Epuizarea fizică pricinuită de statul în picioare era și ea menită să contribuie la descurajarea mea. Prin minte îmi trecu ideea că, probabil, emirul începuse să se teamă de noi, dacă își dădea atâta osteneală cu un singur prizonier. Era un lucru minunat pentru cauza americană, dar o consolare prea mică pentru mine.

Mi-am rotit ochii, studiind decorul. Nu erau prea multe de văzut; o cameră de hotel, mobilată standard. Emirul își încărcase biroul cu o mulțime de obiecte: un glob de cristal, inutil din cauza bruiajului nostru; un bol frumos, din sticlă șlefuită, furat din locuința cuiva; un set drăguț de pahare din cristal; o casetă din sticlă de cuarț, pentru trabucuri; o carafă plină cu ceva care semăna a scotch bun. Bănuiesc că, pur și simplu, emirului îi plăceau cristalurile.

Chemă un trabuc, fluturând din mână ca să deschidă cutia; o havană zbură în gura lui și se aprinse singură. În timp ce minutele abia se târau, o scrumieră se ridica din când în când să recepționeze scrumul. Mi-am dat seama că tot ce poseda el era astfel vrăjit încât să se ridice și să se miște cu ușurință. Un om atât de gras, care plătea astfel prețul pentru a se preface într-un tigru într-adevăr mare, avea nevoie de un asemenea confort.

Liniștea era adâncă. Luminile străluceau orbitor deasupra noastră. Mi se părea hidos de nepotrivit să văd obișnuitele focuri de spiriduși produse de GE1 strălucind peste capetele acelea acoperite cu turbane.

Începusem să întrevăd licăririle slabe ale unei idei. Încă nu știam cum o s-o pun în aplicare, dar, ca să-mi treacă timpul mai ușor, am început să alcătuiesc câteva vrăji.

Poate că trecuse o jumătate de oră, deși mie mi se păruse mai degrabă o jumătate de secol, când ușa se deschise și înăuntru tropăi un fennec, vulpea micuță a deșertului african. În vreme ce acesta intra într-un dulap, ca să obțină întunericul necesar folosirii lanternei, emirul își ridică privirile. Tipul care ieși din dulap după aceea era, firește, un pitic având cam treizeci de centimetri înălțime. Se înclină adânc și vorbi repede, cu o voce pițigăiată.