Poul Anderson: Operațiunea Haos

Îl țineau pe afreet în tribunal, o clădire foarte solidă. Am trecut prin părculețul din fața ei, adulmecând precaut vântul, și m-am repezit să traversez strada și să urc scările. În capătul acestora zăceau patru soldați morți, cu gâturile tăiate, iar mătura zburătoare era parcată lângă ușă. La ghidon avea montată o lamă de cuțit lungă de doisprezece inci, pe care Virginia o folosise ca pe o lance zburătoare.

Omul din mine, care se distrase rătăcind printre gânduri romantice, se dădu înapoi, cuprins de o sudoare rece; dar lupul rânji. Am împins ușa. Virginia fermecase încuietoarea să se deschidă și o lăsase așa. Mi-am băgat nasul înăuntru și de-abia am scăpat să nu-mi fie smuls de ghearele lui Svartalf, înainte ca acesta să mă recunoască. Motanul dădu, scurt, din coadă, iar eu am trecut pe lângă el și am traversat holul. Mirosul înțepător venea de la etaj. Am pornit pe urmele lui, printr-un întuneric adânc. La un birou de la etajul doi ardea lumina. Am întredeschis ușa și am aruncat o privire înăuntru. Virginia se afla acolo. Trăsese draperiile și aprinsese flăcările spiridușilor, ca să vadă. Era încă ocupată cu pregătirile; se opri un moment să mă cerceteze, apoi își continuă incantațiile. Mi-am parcat lângă ușă spatele flocos și am privit.

Desenase cu creta conturul obișnuit, același cu al Pentagonului din Washington, iar în interiorul lui o stea a lui David. Vasul lui Solly fusese pus în centru. Nu arăta impresionant; era o butelcă veche, din argilă bine arsă, cu un mâner gol pe dinăuntru și încovoiat — o simplă butelie Klein, având la gură pecetea lui Solomon întipărită în ceară roșie. Virginia își desfăcuse părul, care plutea ca un nor roșu, încadrându-i fața palidă și frumoasă.

Lupul din mine se întrebă de ce nu o ștergem, pur și simplu, cu vas și cu demon cu tot. Omul îi aminti că, fără îndoială, emirul își luase măsuri de siguranță și că probabil avea mijloace simpatetice de a manevra de la distanță dopul recipientului. Trebuia să-l scoatem pe demon din funcțiune… cumva… dar nimeni din tabăra noastră nu știa prea multe despre această specie.

Virginia termină vraja și dădu să se retragă din mijlocul pentagramei, când din butelcă începu să năvălească un fum învolburat Afreetul ieși atât de repede, încât ea abia avu timp să ajungă în afara figurii! Mi-am băgat coada între picioare și am mârâit. Și ea era speriată. Încerca din răsputeri să n-o arate, dar i-am simțit mirosul adrenalinei.

Demonul fu nevoit să se încovoaie ca să încapă în cameră. Era un monstru cenușiu, gol, mai mult sau mai puțin antropoid, dar cu aripi, coarne și cu urechi lungi, o gură plină de colți și ochi ca niște tăciuni incandescenți.

Însușirile lui erau puterea, viteza și o invulnerabilitate fizică aproape totală. Lăsat liber, putea să înfrângă orice atac al trupelor lui Vanbrugh și să pricinuiască pierderi înfricoșătoare celor mai bune sisteme de apărare. Readucerea lui sub control, după aceea, și mai înainte de a fi pustiit ținutul, avea să fie o problemă. Dar de ce le-ar fi păsat de asta sarazinilor? Îi smulseseră, în schimbul libertății, jurământul că le va rămâne aliat.

Răcni ceva în arabă. Din gura lui ieșiră trâmbe de fum. Virginia părea foarte mică sub acele membrane ca de liliac, deschise pe jumătate. Vocea nu-i era chiar atât de sigură pe cât ar fi dorit ea:

— Vorbește engleza, Marid. Sau ești chiar atât de ignorant? Demonul fornăi indignat.

— O, progenitură a o mie de babuini! Urechile îmi țiuiră din cauza intensității sonore. O, tu, făptură necredincioasă albă și lașă, pe care aș putea s-o zdrobesc cu degetul mic, vino aici, lângă mine, dacă îndrăznești.

Eram speriat mai mult de tămbălăul pe care-l făcea decât de șansele pe care le-ar fi avut să se elibereze. Putea fi auzit de la un sfert de milă depărtare.

— Potolește-te, blestematule de Dumnezeu! replică Virginia.

Asta îl făcu să tresară un pic. Ca majoritatea celor crescuți în iad, era alergic la numele sfinte, deși alergia asta ar fi devenit serioasă doar în condiții pe care nu le puteam reproduce aici.

Virginia stătea cu mâinile în șolduri și cu capul înclinat spre spate ca să înfrunte privirile fumegătoare îndreptate de sus asupra ei.

— Văd că Suleiman ibn Daud, odihnească-se în pace, nu te-a întemnițat degeaba. Întoarce-te în închisoarea ta și să nu mai ieși iarăși afară, că de nu, mânia cerului o să te lovească!

Demonul zâmbi batjocoritor.

— Află că Suleiman cel Înțelept e mort de trei mii de ani, ripostă el. Mult, mult timp am lâncezit în celula mea strâmtă, eu care cândva am făcut nestingherit ravagii pe pământ și în ceruri. Acum, cel puțin, voi fi eliberat ca să-mi împlinesc răzbunarea asupra fiilor plăpânzi ai lui Adam.

Împinse în bariera invizibilă, dar o astfel de barieră avea o forță evaluată la câteva milioane de p.s.i. Urma să reziste până la dizolvarea ei de către un adept.

— O, tu, târfă fără văl și nerușinată, cu părul ca iadul, află că eu sunt Rashid cel puternic, cel glorios în forță, sfărâmătorul de stânci! Intră lângă mine și luptă ca un bărbat.

Cu coama zbârlită, m-am apropiat de fată. Mâna care îmi atinse capul era rece.

— Genul paranoic, îmi șopti Virginia. O mulțime dintre aceste periculoase făpturi ale lumii de jos sunt psihopate. Dar nu prea deștepte. Viclenia rămâne singura noastră șansă. Nu dispun de nici o vrajă care să-l constrângă în mod direct. Însă… Apoi i se adresă cu voce puternică: Tine-ți fleanca, Rashid, și ascultă-mă. Și eu fac parte din rasa ta, și trebuie să-mi arăți respectul cuvenit.

— Tu? hohoti el fals. Tu să aparții rasei Marid? Auzi, furnică cu față de pește, dacă ai intra aici, ți-aș arăta că nu ești bună nici să…

Restul fu expresiv, dar imposibil de reprodus de către un vârcolac bine crescut.

— Ba nu, ascultă, spuse fata. Privește și ascultă cu atenție.

Făcu niște semne si murmură o formulă. Am recunoscut descântecele care te împiedicau să rostești neadevăruri în timpul vreunei anumite conversații. Tribunalele noastre încă nu le-au adoptat — al Cincilea amendament le interzice — dar le-am văzut folosite în procesele din străinătate.

Și demonul le recunoscu. Bănuiesc că adeptul sarazin care-i insuflase cunoștințele de engleză ca să-l facă eficient în acest război adăugase și alte informații despre civilizația modernă. Deveni mai liniștit și mai atent. Virginia declamă pe un ton impresionant:

— Acum nu mai pot să spun decât adevărul. Ești de acord că numele reprezintă obiectul numit?

— D-d-da, se bâlbâi afreetul. Toată lumea știe asta.

Am simțit ușurarea ei. Prima piedică era depășită! El nu fusese inițiat în domeniul cercetărilor științifice asupra magiei incantatorii. Deși numele este, bineînțeles, simpatetic cu obiectul, ceea ce reprezintă principiul vrăjilor noemice și al altora asemenea, abia în secolul nostru a fost demonstrat de către Korzybski că numele și lucrul desemnat de el nu sunt identice.

— Foarte bine, spuse ea. Numele meu este Ginny.

Demonul o privi stupefiat.

— Grăiești adevărul?

— Da. Acum o să mă asculți? Am venit să-ți ofer niște sfaturi, ca de la un djinn la altul. După cum știi, și eu am puteri mari, chiar dacă nu le-am pus în slujba lui Allah, Atotputernicul, Atotștiutorul și Milostivul.

El se încruntă și se strădui să se arate cât mai binevoitor. Convingându-se că și fata face parte din specia lui, ea nu putea să mintă în legătură cu sfaturile; iar monstrului nu-i trecu prin minte că se putea ca povețele în cauză să nu fie bune.