Poul Anderson - Operațiunea Haos

M-am scuturat obosit și mi-am încordat picioarele pentru ultima rundă. Tigrul cu un singur ochi urcă încet către noi. Svartalf scuipă. Brusc, lunecă de-a lungul balustradei, trecând glonț pe lângă felina cea mare, și dispăru în întuneric. Mda, trebuia să-și salveze propria piele…

Ajunsesem aproape nas în nas, când emirul ridică o labă plină de gheare și încercă să mă trântească. Nu știu cum m-am ferit și am zburat către gâtul lui. Am reușit să înșfac doar o zdravănă gură de piele, dar m-am agățat de ea, încercând să ajung cu colții mai adânc.

Emirul urlă și începu să-și scuture capul, făcându-mă să mă bălăbănesc ca o limbă de clopot. Am închis ochii și m-am ținut tare. El îmi sfâșie coastele cu ghearele-i lungi. Am sărit într-o parte, dar nu mi-am descleștat colții. Tigrul se smuci și căzu peste mine. Fălcile i se închiseră zgomotos. Am simțit în coadă o durere cumplită și am urlat.

El mă țintui la pământ cu o labă și și-o ridică pe cealaltă, să-mi rupă spinarea. Înnebunit de durere, m-am zbătut, reușind, cu chiu cu vai, să mă eliberez, și am lovit în sus, smulgându-i din orbită ochiul sănătos, care mă privea plin de furie.

Răcni! Mă proiectă, cu o lovitură de labă, în balustradă. Am zăcut acolo, cu respirația tăiată, în timp ce tigrul orb se zvârcolea în agonie. Reacția animalică puse stăpânire asupra naturii lui de om, și fiara se rostogoli pe scări, făcând ravagii printre propriii ei soldați.

Pe deasupra busculadei șuieră o mătură. Dragul de Svartalf! Plecase doar ca să recupereze mijlocul de transport. L-am văzut îndreptându-se spre ușa demonului și m-am ridicat, năuc, să întâmpin următorul val de sarazini. Deocamdată, încercau să-l stăpânească pe șeful lor. Am respirat adânc, apoi m-am oprit să privesc, să adulmec mirosurile și să ascult. Coada mă ardea de parcă îmi luase foc. Jumătate din ea dispăruse.

Se auziră rafalele unei puști automate. Am auzit cum gâlgâie sângele în plămânii emirului. Nu era ușor să-l omori. Asta-i sfârșitul tău, Steve Matuchek, gândi omul din mine. Vor face acum ceea ce ar fi trebuit să facă de la bun început: vor rămâne acolo, jos, și te vor ciurui cu gloanțele lor, fiecare al zecelea fiind de argint.

Emirul căzu și intră în agonie. Am așteptat ca oamenii lui să-și adune gândurile și să-și amintească de mine.

Ginny apăru pe palier, călare pe coada de mătură. Vocea ei părea să vină de foarte departe.

— Steve! Repede! Aici!

Mi-am scuturat amețit capul, încercând să înțeleg. Eram prea obosit, prea canin. Ea își vârî două degete în gură și fluieră. Asta mă dezmetici.

Mă aruncă pe genunchi și se ținu bine, în timp ce Svartalf pilota mătura. Cei de jos trăgeau, orbește, spre noi. Am ieșit pe un geam de la etajul al doilea și ne-am pierdut în înaltul cerului.

Un covor se apropie. Svartalf își arcui spatele și toarse mai multă putere. Cadillacul nostru avea picioare! îl lăsarăm pe inamic în urmă, iar eu am leșinat.

Când mi-am revenit, eram țintuit pe un pat de campanie, într-un cort de spital. Afară strălucea lumina zilei, pământul era ud și scotea aburi. Am gemut. Un medic se întoarse spre mine.

— Bună, eroule. Ar fi bine să nu te miști un timp. Cum te simți?

Am așteptat să devin pe deplin conștient, înainte de-a accepta o cană cu supă.

— Ce s-a întâmplat cu mine? am șoptit; mă transformaseră, firește, în om.

— Ai scăpat ieftin, date fiind împrejurările. Rănile începuseră să ți se infecteze — un stafilococ ce poate afecta și oamenii, și specia canină — dar am reușit să-l înlăturăm cu o nouă tehnică antibiotică. Altfel, pierdere de sânge, șoc și epuizare cât cuprinde. Într-o săptămână, două, te faci bine.

Am stat și m-am gândit, cu mintea amorțită și cu atenția îndreptată asupra gustului delicios al supei. Un spital de campanie nu poate să beneficieze de echipamentul necesar pentru a străpunge cu ace fine bacteriile miniaturale. De cele mai multe ori, un asemenea spital nu are nici măcar manechinele anatomice mărite pe care chirurgul să poată face o operație simpatetică.

— La ce tehnică te referi? am întrebat.

— Unul dintre băieții noștri poate să deoache; se uită la germeni printr-un microscop.

N-am mai cerut amănunte, știind că, peste câteva luni, Reader’s Digest va publica destule povești siropoase pe această temă. Dar mă mai sâcâia ceva:

— Atacul… l-am pornit?

— At… Oh, Rin-Tin-Tin, asta a fost acum două zile. Te aflai sub efectul asfodelului. I-am bătut pe toată linia. După ultimele știri, trecuseră de granița Washingtonului și încă mai fugeau.

Am oftat și am adormit iarăși. Nici măcar zgomotul pe care-l făcea doctorul dictând mașinii de scris un raport nu m-a putut ține treaz.

A doua zi apăru Ginny, cu Svartalf pe umăr. Razele de soare care intrau pe ușa cortului îi transformau părul în cupru incandescent.

— Bună, căpitane Matuchek, spuse. Îndată ce-am putut obține o permisie, am venit să văd ce faci.

M-am ridicat în coate și am fluierat spre țigara pe care mi-o oferea. Când aceasta poposi între buzele mele, am spus încet:

— Termină, Ginny. Nu putem spune că în seara aceea am avut chiar un rendez-vous, dar cel puțin ne-am cunoscut bine.

— Da.

Se așeză pe pat și-mi mângâie părul. Mi-a plăcut mult. Svartalf începu să toarcă spre mine, și mi-am dorit să-i pot răspunde.

— Și cu demonul ce s-a întâmplat? am întrebat după un timp.

— A rămas în vasul de lut, rânji ea. Mă îndoiesc că va mai reuși cineva să-l scoată de-acolo, presupunând că ar dori s-o facă.

— Dar ce i-ai făcut?

— O simplă aplicare a principiilor lui papà Freud. Dacă se va scrie vreodată povestea asta, o să mi-i ridic în cap pe toți adepții din țară ai lui Jung, dar a mers. L-am făcut să-și depene amintirile și iluziile și am aflat destul de repede că avea un complex al hidrofobiei — ceea ce, Rover, înseamnă frică de apă, nu turbare…

— Poți să-mi spui Rover (Hoinarul — aici cu sensul de câine vagabond), am mârâit eu, dar dacă-mi spui Fido, te altoiesc.

Nu mă întrebă de ce eram sigur că relațiile noastre viitoare vor fi suficient de apropiate pentru a îngădui astfel de tratamente. Ceea ce m-a încurajat. Într-adevăr, Ginny roși, dar continuă:

— Aflând cheia personalității sale, a fost simplu să mă joc cu fobia lui. I-am povestit pe larg ce răspândită substanță este apa și cât de dificilă este deshidratarea totală. A devenit din ce în ce mai speriat. Când i-am spus că toate țesuturile animale — inclusiv ale sale — conțin aproape optzeci la sută apă, chestia asta i-a pus capac. S-a strecurat înapoi în vas și a devenit catatonic.

După un moment, adăugă, pe gânduri:

— Mi-ar plăcea să-l am acasă, pe șemineu, dar bănuiesc că-l vor lua cei de la Smithsonian. Așa că o să scriu doar un mic tratat despre folosirea psihiatriei în domeniul militar.

— Nu sunt destul de îngrozitoare bombele, dragorul și spiritele? am întrebat cu un tremur.

Bietele stihii ale naturii! Își închipuie că sunt cumplite, dar ar trebui să ia lecții de la rasa umană.

Cât despre mine, bănuiam care ar fi fost neajunsurile dacă mă încurcam cu o vrăjitoare, dar…

— Vino-ncoa’.

A venit.

Nu am prea multe amintiri din război. A fost o perioadă urâtă pe care-i mai bine s-o uiți. Dar, în ciuda eforturilor susținute ale chirurgilor plastici, mi-a rămas un semn: ca lup, am coadă prea scurtă, iar ca om, nu-mi prea place să stau jos atunci când vremea este umedă.