Poul Anderson - Operațiunea Haos

— Și eu, continuă el. Am auzit că formația de animatoare a pregătit pentru pauze ceva spectaculos.

— Zău?

Își înclină capul și mă privi dintr-o parte, ca o pasăre.

— Dacă ai vreo problemă, domnule Matuchek… dacă te pot ajuta… știi, de asta mă aflu aici.

— Totul e-n ordine, am mințit. Oricum, vă mulțumesc.

— Nu poate fi ușor pentru un bărbat în toată firea să o ia de la început împreună cu o mulțime de boboci gălăgioși, spuse. Îmi amintesc cum m-ai ajutat cu ocazia… ăă… acelui nefericit incident de luna trecută. Crede-mă, domnule Matuchek, îți sunt recunoscător.

— Oh, drace, a fost o nimica toată. Am venit aici ca să mă instruiesc.

Și să fiu împreună cu Virginia Graylock. Dar acum, asta-i imposibil. Nu vedeam nici un motiv să-i împărtășesc necazurile mele. Oricum, avea și el mai multe decât putea duce.

Griswold oftă, simțindu-mi probabil frământările.

— Adesea mă simt atât de inutil…

— Ba deloc, domnule, am răspuns, cu un entuziasm bine jucat. Pe Midgard! Cum s-ar putea… hai să spunem, ca alchimia să fie practicată fără o solidă bază de fizică nucleară? Sau ai obține un izotop radioactiv care te-ar putea ucide, sau ai arunca în aer jumătate din țară.

— Desigur, desigur. Dumneata înțelegi. Dumneata cunoști bine lumea — la drept vorbind, mai mult decât mine. Dar studenții… ei bănuiesc că este normal să fie așa. Vor doar să rostească niște cuvinte, să facă niște pase, și îndată să obțină tot ce-și doresc, așa, simplu, fără să se obosească să învețe gramatica sanscrită sau tabelul periodic. N-au înțeles că din nimic obții tot nimic.

— Or să înțeleagă. Or să crească.

— Până și administrația… Universitatea asta, pur și simplu, nu ține seama de nevoile catedrei de fizică. Cei din California au comandat o piatră filozofală de un miliard de volți, dar aici… Griswold ridică din umeri. Iartă-mă. Disprețuiesc văicăreala.

Ajunși la stadion, am predat biletul, dar am refuzat ochelarii pentru vedere de noapte, fiindcă îmi păstrasem privirea vrăjitorească pe care o căpătasem la primele antrenamente din armată. Locul meu era în dreptul liniei de treizeci de iarzi, între un boboc și un student din ultimul an care deja urlase până răgușise. Pe lângă noi trecu o tavă animată; mi-am cumpărat un hot-dog și am închiriat un glob de cristal. Dar nu ca să urmăresc în el detaliile meciului. Am murmurat deasupra globului, am privit în el și am văzut-o pe Ginny.

Ședea lângă linia de cincizeci, pe partea opusă, ținându-l în poală pe Svartalf cel negru, iar părul ei părea un strigăt roșu în monotonia chipurilor din jur. Darul ei vrăjitoresc era mult mai vechi decât Arta a cărei adeptă devenise. Chiar și din partea opusă a terenului și prin sticla ieftină, îmi făcea inima să se oprească.

În seara asta venise împreună cu doctorul Alan Abercrombie, asistent la catedra de profeții comparative, zvelt, blond, chipeș, leul petrecerilor. În ultimul timp, îi arătase multă atenție lui Ginny, pe când eu mă perpeleam de unul singur. Cu desăvârșire singur. Cred că Svartalf nu mă considera cu nimic mai bun decât el din punct de vedere moral. Nici nu dorisem cu tot dinadinsul să rămân fidel, dar, când ți-ai parcat coada de mătură sub lumina lunii, pe o alee, și te afli în brațele unei făpturi ispititoare… niște ochi galbeni și arzători care te urmăresc dintr-un copac alăturat îți taie pe loc tot cheful. Renunțasem foarte repede la așa ceva. Acum îmi petreceam serile studiind și bând bere.

Na-ți-o bună! Tremurând în adierea rece, mi-am încheiat nasturii de la haină. În aer se simțea ceva ca un miros rău… probabil din pricina stării mele proaste de spirit, m-am gândit, dar mi se mai întâmplase și altă dată să adulmec necazurile în pregătire.

În momentul când, tropăind sub lumina lunii, echipele își făcură apariția — Grifonii de la „Trismegistus” și Balaurii de la „Albertus Magnus” —, studentul din ultimul an urlă atât de tare, încât îmi sparse urechile.

Studenții bătrâni afirmă că nu pot pricepe de unde au apărut pe terenuri toți bobocii ăștia prizăriți, ochelariști și tocilari. Se pare că, înainte de epoca vrăjilor incantatorii, echipele de fotbal erau formate din adevărați dinozauri. Dar bineînțeles că, în esență, Arta este intelectuală, fapt care și-a pus amprenta și asupra sportului.

Meciul avu momentele lui interesante. Balaurii se ridicau prin levitație, iar micuțul lor coordonator de joc se dovedi un om-pelican. Dushanovitch, sub formă de condor, îl doborî la pământ pe linia de douăzeci din jumătatea noastră de teren. Andrevski, cel mai bun om-taur de linie din „Liga Celor Zece”, reuși să-i respingă în primele două reprize. În a treia, Pilsudski prinse mingea și se transformă în cangur. Jocul lui de picioare fu colosal atunci când eschivă o placare — adversarul era îmbrăcat cu o tarnkappe, dar i se vedeau urmele în timp ce avansa — și-i pasă mingea lui Mstislav. Balaurii se năpustiră în jos, așteptându-se ca Mstislav să se transforme într-un corb pentru a marca eseul, dar el, scoțând un croncănit ușor, le fentă vrăjile și se prefăcu într-un porc… unsuros. (Bineînțeles că acestea erau transformări minore — un gest rapid făcut peste un obiect deja sensibilizat — nu Cuvintele cumplite și mărețe pe care aveam să le aud înainte de ivirea zorilor.) Puțin mai târziu, o brutalitate inutilă ne costă o lovitură de la cincisprezece iarzi: Domingo călcase, din întâmplare, peste un cartonaș ghimpat ce căzuse pe teren și-și îndreptase țepii spre câțiva dintre Balauri. Dar nu se întâmplă nimic grav, iar adversarii primiră aceeași pedeapsă când, de exaltare, Thorsson își pierdu capul și slobozi un trăsnet. La sfârșitul primei reprize, scorul era 13 la 6 pentru „Trismegistus”, iar spectatorii mai-mai că smulgeau banchetele.

Mi-am tras pălăria peste urechi, i-am aruncat studentului din ultimul an o privire ucigătoare și m-am uitat în cristal. Ginny era o microbistă mai înfocată decât mine, sărea și urla, de parcă nici n-ar fi observat că Abercrombie o îmbrățișase cu o mână. Sau poate că asta nu o deranja? Înciudat, am tras din sticlă o dușcă zdravănă.

Echipa de majorete apăru pe teren. Instrumentele lor se agitau într-un dans aerian complicat, bubuind și sunând, în timp ce fetele efectuau tradiționalul marș către regina campusului. Auzisem că tradiția cere ca aceasta să le întâmpine zburând pe un unicorn, dar, din nu știu ce motiv, în anul acela obiceiul nu fusese respectat.

Părul de pe ceafă mi se zburli și am simțit dorința instinctivă să-mi schimb pielea. De-abia am reușit să mă stăpânesc și să rămân la forma umană; mă trecură sudori reci. Mi se păru deodată că aerul era saturat de mirosul pericolului. Oare nu-l mai simțea nimeni altcineva?

Am focalizat cristalul asupra echipei de animatoare, căutând sursa primejdiei, fără să dau nici o importanță strigătului:

Era Macllwraith!

— Hei, domnule, ai pățit ceva?

Bobocul se trase înapoi, și mi-am dat seama că mârâisem.

— Oh… nimic… sper.

Făcând un efort, mi-am controlat trăsăturile feței, abținându-mă să n-o prefac într-un bot. Puștiul blond și grăsuț nu părea amenințător; un fel de negură învolburată se învârtejea în jurul lui. Mai avusesem, cândva, de-a face cu el, și…