Poul Anderson - Operațiunea Haos

1971

Operation Chaos

SĂRMANE OMULE!

O mulțime de scriitori au încercat să înfățișeze ce simte un vârcolac, și fiecare dintre ei a dat greș, fiindcă limbajul omenesc nu dispune de cuvintele potrivite. Vederea mea nu mai era pătrunzătoare; deasupra mea, stelele se încețoșaseră, iar lumea căpătase o monotonie lipsită de culoare. Dar auzeam cu o acuitate care aproape că transforma noaptea într-un tunet, percepția trecând în domeniul supersonic. În nări îmi năvăli un univers de mirosuri: iarbă udă și pământ fertil, mireasma vagă, fierbinte și dulce a fricosului șoarece de câmp, izul puternic al tunurilor și al unsorii, o boare de fum înțepător… Biată umanitate stupefiată, aproape insensibilă la asemenea minunății!

HEI, VOI DE ACOLO!

Dacă existați, vă salut!

S-ar putea să nu aflăm asta niciodată. Facem doar un experiment nebunesc, verificând o ipoteză și mai nebunească. Dar suntem datori să încercăm.

Zac în transă, numai pe jumătate conștient de lumea mea. Sunt folosit de ei ca să stabilesc canale de comunicație peste șuvoaiele timpului, fiindcă tot ce mi s-a întâmplat în urmă cu mulți ani a lăsat urme în firea mea omenească; și ei cred că un mesaj gândit de mine are mai multe șanse să găsească rezonanțe în voi, decât dacă ar veni de la oricine altcineva.

Deși șansele nu sunt prea mari. Mediocritatea mea aproape că înăbușă puținele puteri magice care plutesc încă în mine ca un abur. Și, de altfel, s-ar putea foarte bine — dacă nu cumva chiar așa se întâmplă — să radiez în neant.

Ipoteza că timpul are mai mult decât o singură dimensiune, că pot să coexiste nenumărate universuri de sine stătătoare, unele total diferite, altele ale căror diferențieri față de al nostru sunt prea subtile spre a fi detectabile, este doar o idee filozofică… Oare de ce folosesc în vis asemenea limbaj? De obicei nu mă exprim astfel. Pregătirile m-au aruncat într-o stare ciudată. La naiba, voi redeveni eu însumi, și asta nu doar mâine, când mă voi trezi, ci chiar acum și în tot timpul nopții… Pământuri unde generalul Lee a câștigat la Gettysburg sau Napoleon la Waterloo; Pământuri unde cultul lui Mitras a învins, în Imperiul Roman, creștinismul; Pământuri unde Roma nu a existat niciodată; Pământuri unde un alt animal, iar nu omul, a evoluat, devenind o ființă rațională, sau unde așa ceva nici nu s-a întâmplat; Pământuri, întregi universuri, unde legile naturii sunt altele, unde este posibil să faci ceea ce noi nu vom putea realiza niciodată, dar ai căror locuitori nu vor realiza niciodată ceea ce noi facem cu ușurință.

Ei bine, mi s-a spus că ipoteza este susținută nu doar de filozofie. In teoria fizicii moderne există anumite indicii prea greu de înțeles pentru mine. Unele atestări — cazuri de apariții, dispariții sau amândouă la un loc — sugerează că însuși corpul omenesc se poate transfera printre asemenea curenți ai timpului — Benjamin Bathurst, Kaspar Hauser… Cam așa s-a întâmplat și cu mine, cu trupul meu, deși nu chiar același lucru. Oricum, de aici a luat naștere ocupația noastră.

Vedeți voi, dacă lumile paralele există, ele trebuie să fie legate într-un mod absolut fundamental; altfel, ipoteza nu s-ar putea verifica din principiu și ar fi, în consecință, lipsită de sens. Având aceeași origine, fiind întipărite în aceeași matrice, ele trebuie, într-un fel, să împărtășească același destin. Oricât de diferite ar fi ca formă, cu siguranță că în toate se desfășoară același război dintre Ordine și Haos.

Noi am învățat anumite lucruri. Ar trebui să transmitem în eter lecția și avertismentul.

Pentru voi, cei de dincolo, totul poate să pară doar un vis. La fel mi se întâmplă și mie, deși îmi amintesc lucruri petrecute cu adevărat. Ne îndoim că voi — oricare dintre aceia la care am putea să ajungem — veți fi în stare să ne răspundeți, chiar dacă ați dori s-o faceți. De n-ar fi așa, am fi primit deja mesaje din alte părți. Dar gândiți-vă la ceea ce recepționați! Întrebați-vă dacă un simplu vis ar putea semăna cu acestea toate.

Deși nu avem o idee concretă despre cum arătați, putem încerca să ne închipuim, presupunând că reprezentați mai mult decât un vid. Probabil că nu trăiți în lumi radical diferite de a noastră, deoarece altfel comunicarea ar fi imposibilă. Ar putea, oare, eul meu lipsit de complicații să intre în rezonanță cu un adevărat extraterestru? Ba nu, sunt sigur că și voi sunteți oameni și aveți o cultură tehnologică. Cu siguranță, vă amintiți și voi de Galileo, Newton, Lavoisier, Watt; nu-i deloc exclus să fiți chiar americani. Dar, de la un anumit moment, am pornit pe drumuri divergente. Ați avut și voi un Einstein? Iar dacă da, cum i-a evoluat gândirea după ce a publicat primele lucrări despre mișcarea browniană și teoria relativității? Întrebările ar putea continua la nesfârșit.

Bineînțeles că și voi vă veți fi punând asemenea întrebări despre noi. Așa că am de gând să hoinăresc prin propria mea poveste. (Oricum, un lucru greu de evitat, în acest amurg somnolent în care ei m-au cufundat.) Fără îndoială că de multe ori voi relata lucruri evidente, dând amănunte excesive. Dacă știți deja cum funcționează generatoarele electrice, cum s-a terminat primul război mondial — sau orice altceva — fiți îngăduitori cu mine. Mai bine prea multe informații decât prea puține. Este mai mult decât vital pentru voi.

Dacă existați.

De unde să încep? Cred că, în ceea ce mă privește, totul s-a declanșat în timpul celui de-al doilea război mondial, deși, bineînțeles, rădăcinile merg mult mai adânc și mai departe în timp; conflictul este mai bătrân decât însăși creațiunea…

Nu știu dacă a fost vorba, pur și simplu, de ghinion sau dacă spionajul lor era mai bun decât știam noi, dar ultimul raid aviatic care a trecut de bariera antiaerienei noastre aruncase cortul Corpului Meteorologic direct în iad. Problemele de aprovizionare fiind așa cum erau, nu puteam să obținem mai repede de câteva săptămâni piesele de schimb necesare, iar între timp inamicul avea să dețină controlul meteo. Singurul nostru supraviețuitor, maiorul Jackson, trebuise să salveze ce mai rămăsese din material ca să ne apere măcar împotriva trăsnetelor; încasam tot ce pofteau inamicii să ne arunce pe cap. Pentru moment, ploaia.

Nimic nu e atât de descurajant ca o săptămână de ploaie zdravănă și rece. Pământul se lichefiază și-ți intră în cizme, care devin atât de grele, încât de-abia mai poți să le ridici. Uniforma ți se preface într-o zdreanță fleșcăită, lipindu-se bine de pielea zgribulită, rațiile de mâncare seamănă cu niște bureți, puștile au nevoie de mult mai multă îngrijire, ploaia îți răpăie întruna pe cască, până când o auzi și în vis. Nu vei uita niciodată dușul ei zgomotos și mohorât; chiar și după zece ani, o ploaie torențială va face să te cuprindă deznădejdea.

Singura consolare, îmi ziceam, era că nu puteau să ne atace pe calea aerului cu prea mult succes cât timp ținea ploaia. Fără îndoială că, atunci când ar fi fost pregătiți să ne nimicească, ar fi îndepărtat norii; dar măturile noastre ar fi reușit să decoleze înainte de a fi ajuns la noi covoarele lor zburătoare. Până una-alta, înaintam anevoie, întreaga noastră Divizie — a 45-a de fulminatoare detonante, plus trupele auxiliare — mândria Statelor Unite, transformată acum într-o gloată murată de oameni și dragoni, vânându-i pe invadatori printre dealurile Oregonului.