Poul Anderson: Operațiunea Haos

Când ajunserăm deasupra norilor, văzurăm o boltă gigantică plină de stele, iar dedesubt o albeață vagă, învolburată.

Am mai zărit și două P-56 care executau un zbor de patrulare; niște chestii rapide, dotate fiecare cu câte șase cozi de mătură, pe măsura greutății armurii și a mitralierelor. Le lăsarăm în urmă și ne îndreptarăm, cu mare viteză, spre nord. Mi-am așezat BAR-ul în poală. Auzeam aerul șuierând pe lângă noi. Dedesubt, în întunecimea neregulată a dealurilor, apăreau licăriri intermitente: un duel de artilerie. Până acum, nimeni nu reușise să rostească îndeajuns de repede un descântec încât să abată de pe traiectorie obuzele ori să le facă să implodeze. Se pare că „General Electric” era pe cale să creeze un dispozitiv capabil să recite formula în microsecunde, dar între timp marile tunuri continuau să vorbească.

Trollburg se afla acum doar la câteva mile depărtare de noi. Îl vedeam ca pe o masă vagă și răsfirată, camuflat împotriva tunurilor și a bombardierelor noastre. Ar fi fost grozav să fi avut la dispoziție o armă atomică, dar atâta timp cât tibetanii mențineau în funcțiune roțile rugăciunilor pentru războiul fără arme nucleare, aceste gânduri rămâneau de domeniul științifico-fantasticului. Mi-am simțit mușchii abdomenului contractându-se. Motanul își înălță coada și scuipă. Virginia repezi brusc în jos coada măturii.

Aterizarăm în mijlocul unui pâlc de copaci. Virginia se întoarse spre mine.

— Avanposturile lor trebuie să fie pe undeva prin apropiere, șopti ea. Nu am îndrăznit să încerc să aterizez pe un acoperiș; am fi fost reperați foarte ușor. Va trebui să intrăm altfel în oraș.

Am încuviințat.

— Bine. Așteaptă o clipă.

Am îndreptat lanterna asupra mea. Acum pare de necrezut că, doar cu zece ani în urmă, transformarea depindea de o strălucitoare lună plină! Apoi, Wiener a demonstrat că procesul depinde doar de lumina polarizată, cu lungimea de undă corectă, care stimulează glanda pineală, iar corporația „Polaroid” a scos încă un profit de un milion de dolari, dacă nu mai mult, din lentilele vârcolac-la-dorință. Nu-i ușor să ții pasul cu această epocă înspăimântătoare și minunată în care trăim, dar nu aș schimba-o pentru nimic în lume.

Prin mine trecu obișnuita senzație de unduire, contorsionare, scurta perioadă de amețeală îmbătătoare și de durere pe jumătate extatică. Atomii mi se reașezară în cu totul alte molecule, nervii își dezvoltară ramificații noi și pierdură altele, oasele deveniră pentru scurt timp fluide, iar mușchii — ca elasticul întins. Apoi m-am stabilizat, m-am scuturat, mi-am scos coada de lup prin deschizătura pantalonilor mulați pe corp și am mirosit mâna Virginiei.

Ea îmi mângâie gâtul, pe sub cască.

— Bun băiat, șopti. Du-te și atacă-i.

M-am întors și am dispărut în tufișuri.

O mulțime de scriitori au încercat să înfățișeze ce simte un vârcolac, și fiecare dintre ei a dat greș, fiindcă limbajul omenesc nu dispune de cuvintele potrivite. Vederea mea nu mai era pătrunzătoare; deasupra, stelele se încețoșaseră, iar lumea căpătase o monotonie lipsită de culoare. Dar auzeam cu o acuitate care aproape că transforma noaptea într-un tunet, percepția trecând în domeniul supersonic; în nări îmi năvăli un univers de mirosuri: iarbă udă și pământ fertil, mireasma vagă, fierbinte și dulce a fricosului șoarece de câmp, izul puternic al tunurilor și al unsorii, o boare de fum înțepător… Biată umanitate stupefiată, aproape insensibilă la asemenea minunății!

Latura psihologică este cel mai greu de tradus în vorbe. Eram lup, cu nervii, glandele și instinctele unui lup, cu inteligența ascuțită, dar limitată, a unui lup. Aveam amintirile și idealurile unui om, dar acestea deveniseră ireale, ca într-un vis. Numai printr-un efort al voinței bine antrenat reușeam să nu pierd contactul cu ele și să nu pornesc, urlând, după primul iepure. Nu-i nici o mirare că în vremurile de demult, înainte ca ei înșiși să înțeleagă schimbările mentale care au loc și să capete încă din copilărie o educație corectă, vârcolacii aveau o reputație proastă.

Cântăream nouăzeci de kilograme — legea conservării masei păstrându-se, ca oricare altă lege a naturii — în consecință, eram un lup destul de mare. Dar îmi venea ușor să mă strecor printre tufișuri, peste pajiști și prin viroage, ca o umbră rătăcitoare. Mă aflam aproape în oraș când am simțit în apropiere mirosul unui om. M-am lipit de pământ, blana cenușie zbârlindu-mi-se de-a lungul spinării, și am așteptat. Santinela se apropie de mine. Era un bărbos înalt, cu cercei de aur care sclipeau stins în lumina stelelor. Turbanul pe care-l purta înfășurat în jurul căștii se profila monstruos pe Calea Lactee.

L-am lăsat să treacă, apoi i-am luat urma, până când am văzut o altă santinelă. Erau instalate în jurul Trollburgului, fiecare patrulând pe un arc de o sută de iarzi și întâlnindu-și camarazii la capetele acestuia. Nu era o treabă ușoară să…

Am auzit un murmur. M-am ghemuit. Pe deasupra trecu, aidoma unei fantome, unul dintre aparatele lor de zbor. Pe covor am văzut întinși doi oameni cu mitraliere. Survolau leneș, la altitudine joasă, cercul santinelelor. Trollburgul era bine păzit.

Trebuia să trecem cumva, eu și Virginia, de acel pichet. Îmi doream ca transformarea să-mi fi lăsat deplinătatea judecății omenești. Impulsul de lup mă îndemna, pur și simplu, să sar asupra celui mai apropiat individ, dar asta ar fi adus toată garnizoana pe capul meu îmblănit.

Stai puțin… poate că tocmai de așa ceva era nevoie!

M-am întors, în salturi, înapoi în desiș. Motanul Svartalf mă zgârie și urcă repede într-un copac. Virginia Graylock tresări, pistolul îi apăru iute în mână, apoi se relaxă și râse nervoasă. Puteam să acționez singur lanterna agățată de gât, chiar și lup fiind, dar mergea mult mai repede dacă mă ajuta ea.

— Ei bine? mă întrebă când am fost iarăși om. Ce-ai aflat?

I-am descris situația și am văzut-o încruntându-se și mușcându-și buzele. Chiar că erau niște buze foarte potrivite pentru așa ceva.

— Nu-i prea bine, gândi cu glas tare. De asta mă și temeam.

— Auzi, i-am replicat, poți să localizezi foarte repede afreetul?

— O, da. Am studiat la Universitatea din Congo și m-am descurcat bine la cursul de adulmecări vrăjitorești. Și ce-i cu asta?

— Dacă atac una dintre santinele și provoc astfel un tămbălău, principala lor atenție va fi îndreptată în direcția aceea. Vei avea o șansă bună să zbori neobservată peste linia de apărare, iar o dată ajunsă în oraș, o tarnkappe…

Își scutură capul roșcat.

— Nu mi-am adus nici una. Sistemul lor de detecție este la fel de bun ca și al nostru. De fapt, invizibilitatea s-a demodat.

— Hm… mda, bănuiesc că ai dreptate. Ei, oricum, poți să profiți de întuneric ca să ajungi la casa demonului. O dată acolo, va trebui să cânți după ureche.

— Am bănuit că vom fi nevoiți să facem ceva de genul ăsta, replică ea. Apoi, cu o blândețe care mă uimi, adăugă: Dar, Steve, este un risc prea mare pentru tine.

— Doar dacă m-ar lovi cu argint, dar majoritatea gloanțelor lor sunt de plumb. Trasoarele le folosesc ca și noi: fiecare al zecelea glonț este de argint. Probabilitatea de a mă întoarce nevătămat este, așadar, de nouăzeci la sută.

— Ești un mincinos. Dar unul viteaz.

Nu eram viteaz deloc. E înălțător să te gândești la Valley Forge ori Alamo, San Juan Hill sau Casablanca, unde armata noastră, superioară numeric, a oprit trei divizii de tancuri Panther ale lui Afrika Korps condus de von Ogerhaus — dar cu condiția ca tu însuți să stai confortabil și în deplină siguranță. Adânc, sub descântecele antipanică, în abdomenul meu se strângea un nod rece. Totuși, nu vedeam nici o altă cale de rezolvare a situației, iar refuzul de a încerca ar fi însemnat curtea marțială.