Poul Anderson - Operațiunea Haos

— Continuă atunci, dacă așa ți-e voia, mârâi. Știai oare că mâine trebuie să nimicesc tabăra necredincioșilor? Și continuă, îmbătat de visul său de glorie: Oh, ce-am să-i mai spintec, să-i calc în picioare, să-i sfârtec și să-i împrăștii. O să afle ei care este puterea lui Rashid înaripatul, cel fioros, cel neîndurător, cel înțelept, cel…

Virginia îl așteptă să-și termine de enumerat calitățile, apoi spuse cu blândețe:

— Dar, Rashid, de ce să provoci atâtea distrugeri? în felul ăsta nu vei câștiga nimic altceva decât ură. Vocea lui de bas sună tânguitor:

— Vai, adevăr grăiești. Întreaga lume mă urăște. Toți conspiră împotriva mea. Dacă n-ar fi avut ajutorul trădătorilor, Suleiman nu m-ar fi închis niciodată. Tot ce-am dorit să-nfăptuiesc a fost zădărnicit de răuvoitori… Da, dar mâine va fi ziua răfuielilor!

Virginia își aprinse cu gesturi sigure o țigară și suflă spre el fumul albastru.

— Cum poți să ai încredere în emir și în cohortele lui? Și el este dușmanul tău. Dorința lui este să facă din tine o slugă. După aceea, înapoi în vas!

— Cum… cum…

Demonul se umflă până când bariera din jurul lui trosni. Din nări îi țâșniră fulgere. Până atunci nu se gândise la această variantă; rasa lui nu-i deloc inteligentă, și bineînțeles că un psiholog bun putea urmări acest tip de logică paranoică.

— N-ai cunoscut oare numai dușmănie în toate zilele tale? continuă imediat Virginia. Nu-i așa că primul lucru pe care ți-l amintești este acțiunea crudă a unei lumi invidioase și răzbunătoare?

— Da… așa a fost. Capul cu păr înfoiat încuviință, iar vocea deveni foarte joasă. În ziua în care am ieșit din găoace… da, mama m-a lovit atât de tare cu vârful aripii, încât am leșinat.

— Poate că a fost un accident, spuse Virginia.

— Ba nu. Totdeauna l-a preferat pe fratele meu mai mare — mocofanul!

Virginia se așeză turcește pe podea.

— Povestește-mi, îl îndemnă, pe un ton plin de simpatie.

Am simțit o slăbire a forțelor uriașe care se-nvolburau în interiorul barierei. Demonul se lăsă pe vine și-și închise pe jumătate ochii, pornind pe calea, lungă de milenii, a amintirilor. Virginia îl conducea, făcând din când în când câte o observație. Nu știam unde dorea să ajungă; cu siguranță că nu putea să psihanalizeze într-o jumătate de noapte un monstru, dar…

— …Da, și de-abia împlinisem trei secole, când am căzut într-un puț pe care, probabil, îl săpaseră dușmanii mei.

— Cu siguranță că puteai să zbori afară din el, murmură Virginia.

Demonul își rostogoli ochii în cap. Chipul i se schimonosi și mai tare.

— Ți-am zis, era un puț!

— Nu cumva un lac? întrebă ea.

— Ba! Flutură furios din aripi. Nu era un loc chiar atât de afurisit.. A fost întuneric și umed… ba nici măcar umed, ci un frig care ardea…

Am simțit, vag, că fata descoperise o pistă. Își plecase genele lungi ca să-și ascundă fugara licărire din ochii verzi. Chiar și sub forma aceea de lup, îmi puteam da seama prin ce șoc trecuse demonul nostru înaripat, ajuns în situația de a se îneca, cu flăcările transformându-se în aburi; un asemenea șoc, încât după aceea nega chiar și față de el însuși că i se întâmplase așa ceva. Dar ce foloase putea trage Virginia din…

Svartalf motanul se strecură înăuntru și se opri brusc, derapând. Fiecare fir din blană i se zbârli, iar ochii îi ieșiră din orbite. Scuipă și dădu buzna afară, urmat de mine.

De jos, din hol, se auzeau voci. Privind prin ușa întredeschisă, am văzut că acolo forfoteau câțiva soldați. Probabil că veniseră să cerceteze pricina tămbălăului, văzuseră paznicii morți, iar acum trebuie să fi trimis după întăriri.

Indiferent ce voia să facă, Ginny avea nevoie de timp. M-am năpustit pe ușă, într-un salt lung, și m-am repezit la sarazini. Ne-am încăierat zgomotos. Am fost aproape copleșit de numărul lor, dar am reușit să-mi păstrez fălcile libere și le-am folosit. Apoi Svartalf se urcă pe coada de mătură, zbură cu ea deasupra noastră și începu să-i înjunghie.

Folosindu-ne de dinți, am dus câteva dintre armele lor în hol și am așteptat. M-am gândit că era mai bine să rămân lup, ca să mă păstrez imun la o mulțime de pericole, decât să beneficiez de mâini. Svartalf privi gânditor la o pușcă automată Thomson, o trase lângă perete și se ghemui peste ea.

Eu nu mă grăbeam. Fiecare minut cât eram încă singuri sau în care aveam să rezistăm atacului iminent era un minut câștigat pentru Ginny. Mi-am pus capul peste labele din față și am moțăit. Dar, mult prea repede, am auzit răpăitul blacheurilor pe asfalt.

Probabil că detașamentul număra mai bine de o sută de oameni. Am observat masa lor întunecată și reflexia pe arme a luminii stelelor. Zăboviră puțin la vederea grupului pe care îl lichidasem. Apoi, brusc, scoaseră strigăte războinice și năvăliră în sus, pe scări.

Svartalf se încordă și puse în funcțiune pușca automată. Din cauza reculului, zbură, burzuluindu-se, înapoi, de-a lungul holului; totuși nimerise câțiva. Eu i-am întâmpinat în ușă pe ceilalți.

Mușcă, rupe, sări înăuntru, sări afară, sfâșie-i, rănește-i și urlă-le în față! Se înghesuiau cu toții la intrare, înceți și neîndemânatici. După un atac scurt din partea dinților mei, se retraseră, lăsând în urmă șase morți și răniți.

M-am uitat prin geamul ușii și l-am văzut pe prietenul meu, emirul. Era bandajat la un ochi, dar se agita, aranjându-și oamenii, cu mai multă energie decât m-aș fi așteptat. Câteva grupe se desprinseră din grosul formației de luptă, luând-o la fugă către părțile laterale ale clădirii, cu intenția de a intra pe geamuri și pe celelalte uși.

Am schelălăit când mi-am dat seama că lăsasem afară coada de mătură. Acum nu mai putea fi vorba de scăpare, nici măcar pentru Ginny. Protestul mi se preschimbă într-un mârâit când am auzit cum geamurile erau sparte și cum gloanțele pulverizau încuietorile.

Svartalf era un motan deștept. Luă din nou pușca automată și reuși cumva, neîndemânatic din cauza labelor, să țintească luminile. Apoi ne retraserăm împreună spre scări.

Ceilalți veniră spre noi prin întuneric, neajutorați așa cum sunt majoritatea oamenilor. I-am lăsat să orbecăiască prin hol, iar pe primul care s-a agățat de balustradă l-am ucis în tăcere. Al doilea a avut timp să urle. Toți ceilalți se înghesuiră în direcția noastră. Nu puteau să tragă și să atace prin întuneric, fără să-i atingă pe propriii lor camarazi. Ațâțați nebunește, mă atacară cu iataganele, chestie împotriva căreia nu aveam nici o obiecție. Svartalf le punea piedică, iar eu îi sfâșiam — apucă, mușcă, sfârtecă, Allah Akbar și dinții să trăiască!

Scările erau destul de înguste ca să-mi pot menține poziția, iar răniții împiedicau înaintarea celorlalți, totuși forța imensă a o sută de bărbați viteji mă făcea să mă retrag treaptă cu treaptă. Altfel, unul dintre ei m-ar fi putut doborî, iar alți doisprezece s-ar fi aruncat asupra noastră. Dar după cum se desfășurau lucrurile, la fiecare treaptă pe care o pierdeam ofeream huriilor câțiva clienți noi.

Nu-mi amintesc limpede lupta. Foarte rar se întâmplă așa ceva. Dar trebuie să fi trecut cam douăzeci de minute până când atacatorii se retraseră, cu urlete de mânie. La baza scărilor stătea însuși emirul, biciuind aerul cu coada și încrețindu-și pielea magnific dungată.