Poul Anderson - Operațiunea Haos

— Okay. Gândești foarte logic pentru un zăpăcit. Barney își șterse ochii. Drace, cred că sunt alergic la ceva de pe aici.

Nu numai Janice plânse când ne luarăm la revedere. Iar în mine am simțit un gând grav:

„Nu mai pot face nimic pentru voi, Steven Pavlovici, Virginia Williamovna, Janos Farkasovici, și nici pentru motan, care cu siguranță are un suflet propriu. Acum trebuie să devin un simplu observator și să înregistrez totul doar de dragul curiozității mele. Nu vă voi împovăra cu suferința pe care mi-o provoacă acest lucru. Nu veți mai fi conștienți de prezența mea. Fie să călătoriți cu binecuvântarea Domnului.”

L-am simțit îndepărtându-se de partea conștientă a minții mele, ca un vis care dispare atunci când te trezești și încerci să ți-l aduci aminte. Foarte repede deveni doar ceva frumos ce mi se întâmplase timp de câteva ore. Dar nu, nu pe deplin. Bănuiesc că liniștea pe care mi-am păstrat-o în continuare s-a datorat prezenței sale insesizabile. Nu putea să mă ajute altfel, fiind ceea ce era.

Ridicându-ne măturile, am intrat, de mână cu Ginny, în Nexus. Svartalf mergea în fața noastră. In mijlocul figurii, înainte să ne punem măștile, ne sărutarăm. Prietenii noștri rostiră vraja. Sala se întunecă din nou. Energiile se adunară. Tunetele și cutremurul începură să bubuie. Mi-am luat camarazii în brațe, ca să nu fim despărțiți. Prin larma din ce în ce mai puternică mi-am auzit vrăjitoarea citind pergamentul pe care se afla numele Victrix și rugându-se să fim îndreptați spre ea prin spațiu-timpul diabolic.

Sala, lumea, stelele și universurile începură să se rotească în jurul ochiului de furtună în care ne aflam. Se rotiră din ce în ce mai repede, până când deveniră o ceață, ca o elice la viteză maximă. Se auzea doar un vuiet, ca de valuri imense. Eram trași în maelstrom. Ultima imagine a lumii se micșora cu o viteză cumplită; iar când ajunserăm în infinit, pieri cu desăvârșire. Apoi veniră asupra noastră asemenea zvârcoliri și orori, încât nimic, cu excepția Valeriei Victrix, nu ne-ar fi putut determina să le străbatem.

Probabil ca am leșinat, pentru un minut sau un mileniu. Până la urmă, am devenit brusc conștient că trecerea se terminase și ajunsesem la destinație.

Oriunde s-ar fi aflat aceasta.

Am strâns-o pe Ginny în brațe. Ne cercetarăm unul pe altul, cu mâini tremurătoare, și nu găsirăm nici o rană. Și Svartalf era sănătos. Nu insistă să i se acorde atenție, așa cum făcea de obicei. Bolyai îl pusese să meargă în cercuri din ce în ce mai largi, cercetând împrejurimile.

Mi-am scos foarte precaut masca, testând aerul. Era extrem de rece și agitat de un vânt care te pătrundea până la oase, dar părea curat — de fapt, steril.

Sterilitate. Asta sugera acel loc. Cerul era de un negru absolut și nesfârșit, deși, într-un fel, puteam zări stele și câteva planete de un cenușiu urât, mișcându-se vizibil pe traiectorii haotice; apoi existau pete de întuneric și mai intens — nu o absență, ci o negare a luminii. Ne aflam pe o câmpie pustie, cu solul tare, mohorât și neted ca asfaltul, presărat din loc în loc cu bolovani a căror formă, de fiecare dată hidoasă, nu era nicicând aceeași. Iluminarea venea din acel sol, palidă, fără umbre și lipsită de culoare. Vizibilitatea scădea undeva, la foarte mare depărtare. Deoarece câmpia nu avea orizont și nici accidente de teren, ci continua la nesfârșit. Singurul sentiment al direcției, al sunetului, al mișcării, era dat de jalnicul șuierat al vântului.

În viața mea văzusem destule lucruri monstruoase, mi-am zis atunci, dar nici unul nu-l întrecea pe ăsta… Ba nu. Cel mai cumplit rămânea, pentru vecie, copilul-spiriduș din pătuțul fiicei mele.

Ginny își scoase și ea masca de pe față, lăsând-o să atârne peste rezervoarele de oxigen. Dârdâia. Își cuprinse umerii cu mâinile, încercând să se încălzească. Rochia i se învolbura în jurul corpului.

— Er-r-r-am pregătită să mă feresc de flăcări, spuse.

O remarcă la fel de potrivită ca și toate cele rostite în ocazii istorice.

— Dante a descris al șaptelea ciclu al infernului drept înghețat, i-am răspuns încet. Se pare că știa el ceva. Unde suntem?

— Nu-mi dau seama. Dacă vraja legată de nume a funcționat, corelată cu restul, ne aflăm pe planeta — dacă „planetă” înseamnă ceva aici — unde ar trebui să fie și Val și nu suntem prea departe de ea.

Bineînțeles că încercaserăm să stabilim dinainte destinația.

— Asta nu seamănă cu ce-au raportat expedițiile anterioare.

— Nu. Dar și tranziția noastră s-a petrecut altfel. Am folosit ritualuri diferite și am străbătut timpul urmărind o destinație precisă. Întoarcerea ar trebui să fie mai ușoară.

Svartalf dispăru după un bolovan. N-am fost de acord cu asta.

— Kommen Sie zurück! am strigat în vânt. Retournez-vous!

Am realizat că, fără să facă prea multă tevatură din asta, Lobacevski mă învățase înainte de plecare germana și franceza.

Asta-i bună! Și rusa!

— Mi-i-a-auu! mi se răspunse.

M-am răsucit. Motanul venea spre noi din direcția opusă celei în care dispăruse.

— Cum naiba! am exclamat.

— Distorsiunea spațiului, răspunse Ginny. Privește!

În timp ce Svartalf venea hotărât spre noi, traiectoria lui se unduia ca si cum motanul ar fi fost beat.

— Dreapta pe care circulă el corespunde probabil în altă parte cu o curbă. Și se află doar la câțiva metri distanță. Ce se întâmplă în depărtare?

M-am uitat în jur.

— Totul pare rectiliniu.

— Dacă stai pe loc, așa și trebuie să fie. Br-r-r! Hai să facem ceva ca să ne încălzim.

Scoase din poșetă o baghetă magică telescopică. Aici, steaua din vârf nu scânteia; era ca un tăciune aprins. Dar ținută sub semnăturile noastre și sub amprenta lăbuței lui Svartalf, deveni ca un chibrit aprins și generă căldură în trupurile noastre. Ca să fiu sincer, cam multă; începurăm să transpirăm. Am ajuns la concluzia că universul infernului avea o asemenea entropie, încât un potențial foarte mic dădea naștere unor efecte foarte mari.

Svartalf ajunse, în fine, lângă noi. Uitându-mă neliniștit de-a lungul câmpiei, am murmurat:

— Nu prea ne-am lovit încă de belele. Oare ce ni se pregătește?

— Avem două puncte în avantajul nostru, spuse Ginny. Mai întâi, o vrajă de transfer într-adevăr eficientă. Influența ei persistă încă, protejându-ne, având tendința să netezească fluctuațiile și să similarizeze natura cu cea de acasă. Doi: în cazul expedițiilor anterioare, demonii au știut probabil cu mult înainte unde și când vor sosi acestea. Au avut destul timp să pună la cale niște figuri urâte. Noi i-am păcălit. Își ridică o buclă de pe frunte și adăugă, hotărâtă: Dar mă aștept să primim, pe drum, întreaga rație de necazuri.

— Trebuie?

— Da. De ce a ales răpitorul acest loc pustiu ca să reintre în universul lui? Dar noi n-am aterizat chiar în punctul pe care-l doream. Așa că nu mai vorbi până-mi găsesc un reper.

Ținută deasupra pergamentului lui Victrix, după ce fuseseră recitate cuvintele potrivite, bagheta magică arătă o direcție precisă. Globul de cristal rămase încețoșat, nedându-ne nici un indiciu despre distanță sau despre ce ne aștepta în viitor. Spațiu-timpul dintre noi și destinație era bizar.

Mâncarăm și băurăm câte ceva, apoi ne odihnirăm câteva minute și pornirăm. Ginny zbura în față, cu Svartalf, iar eu în dreapta lor. Măturile erau lente și lipsite de stabilitate, iar câmpurile de protecție ajunseseră kaput, lăsându-ne expuși vântului din față. Am reușit totuși să ne înălțăm și să ne plasăm pe direcție, înainte ca zborul să devină un chin.