Poul Anderson - Operațiunea Haos

La început, ne confruntarăm cu distorsiuni vizuale. Imaginile pe care le vedeam — mâinile mele pe ghidon, Svartalf, silueta splendidă a lui Ginny, bolovanii de dedesubt — se ondulau, pulsau, se măreau, se micșorau, se transformau dintr-o caricatură obscenă în alta și mai urâtă. Bucăți de piele păreau că încep să curgă, apoi se transformau în picături, care se subțiau, se desprindeau și dispăreau; sunetele erau alterate; cele ascuțite se transformau într-o cacofonie de urlete, țiuituri, bâzâituri, derulându-se ca niște cuvinte aproape inteligibile și amenințătoare, pulsând pe tonalități prea joase spre a fi perceptibile, noi simțindu-le doar fizic, cu o instinctivă reacție de teroare.

— Nu le da atenție! am strigat. Efecte optice Doppler.

Dar nici un mesaj nu se putea auzi prin larma aceea.

Pe neașteptate iubita mea se îndepărtă. Plecă de lângă mine ca o frunză luată de vânt. Am încercat s-o urmez, direct în bătaia vijeliei care-mi făcea ochii să lăcrimeze. Cu cât acceleram mai puternic, cu atât ne îndepărtam mai mult unul de altul.

— Bolyai, ajută-ne! am strigat în singurătate.

Apoi, aceasta mă înghiți.

Am început să cobor, pe o curbă amenințătoare. Mătura nu voia să se redreseze. Asta-i bună, mă fulgeră un gând prin teama care mă cuprinsese, doar nu mă rostogolesc pe o șosea; voi restabili controlul asupra…

Dar șirurile de bolovani înălțându-se de-a curmezișul traiectoriei mele nu mai erau bolovani, ci piscuri de munți spre care fusesem catapultat. Furtuna hohotea în capul meu și făcea să vibreze mătura de sub mine. Am tras de ghidon, am urlat vrăjile, dar orice-aș fi încercat să fac, n-aș fi reușit decât să mă prăbușesc la pământ, înainte de-a mă lovi de piscurile acelea.

Nu știu cum, dar parcursesem mii de mile — dacă distanța n-ar fi fost atât de mare aș fi văzut piscurile profilându-se pe câmpia nemărginită, nu-i așa? — și o pierdusem pe Ginny, o pierdusem pe Val. M-aș fi putut obișnui cu gândul morții, dar nu și cu stingerea oricărei speranțe.

— Iee-ou-uu! am auzit dincolo de urletul vântului.

M-am răsucit în șa. Am văzut-o pe Ginny apropiindu-se. Părul i se zbuciuma ca un foc. Steaua de pe bagheta ei magică strălucea iarăși ca Sirius. Bolyai folosea lăbuța lui Svartalf ca să dirijeze mătura; ochii galbeni și colții albi îi scânteiau ca ai unei pantere.

Veniră lângă mine. Ginny se aplecă până când degetele ni se atinseră. Senzațiile ei trecură prin mine. Am văzut împreună cu ea ce făcea pisica. Am imitat-o. Dacă am fi fost în lumea de acasă, ne-am fi ciocnit. Dar aici ne-am rotit într-o parte și am început să câștigăm altitudine.

Cum să vă explic? Închipuiți-vă că sunteți o ființă plată, creatură mitică (dacă vreo creatură poate fi mitică) dintr-un spațiu cu doar două dimensiuni. Trăiți într-o suprafață. Da, este corect, în. Dacă este un plan, geometria ei ascultă de legile euclidiene care se învață la școală: liniile paralele nu se întâlnesc, cea mai scurtă distanță dintre două puncte este o dreaptă, suma unghiurilor dintr-un triunghi este egală cu 180°. Dar acum imaginați-vă că un gigant tridimensional vă scoate de acolo și vă pune într-o suprafață de formă diferită. De exemplu, o sferă. Acel spațiu vi se va părea fantastic de schimbat. La o sferă, liniile trebuie gândite ca niște meridiane și paralele, ceea ce înseamnă că au lungime finită; în general, distanța dintre două puncte devine minimă doar când reprezintă arcul unui cerc cu diametrul egal cu cel al sferei; suma unghiurilor unui triunghi este variabilă, dar întotdeauna mai mare de 180°. Ați putea să înnebuniți. Acum imaginați-vă conuri, hiperboloizi, suprafețe generate prin rotirea curbelor trigonometrice sau logaritmice, o suprafață închisă obținută din unirea laturilor unui dreptunghi după ce în prealabil unul dintre capete a fost rotit cu 180° sau oricare alte suprafețe care vă mai trec prin minte. Iar acum imaginați-vă o planetă formată numai din apă, bântuită de furtuni și neguvernată de legile de bază ale fizicii. In orice punct, suprafața ei poate avea orice formă, care nici măcar nu rămâne aceeași în timp.

Treceți de la spațiul cu două dimensiuni la unul cu trei; cu patru, adică, dacă luați în calcul și axa timpului și dacă nu cumva, după cum cred mulți filozofi, acesta reprezintă, de fapt, mai multe dimensiuni; adăugați hiperspațiul, în care acționează forțele paranormale; supuneți-l legilor haosului și ale urii: atunci veți obține ceva asemănător cu universul infernului.

Am ajuns la o creastă, Ginny ocolind-o printr-o parte, eu prin cealaltă. Traiectoriile noastre divergeau din cauza curburii spațiului. Încercarea mea de a o intercepta pe Ginny era mai mult decât inutilă; în regiunea unde mă aflam, o linie îndreptată spre ea se curba repede în altă direcție. Treceam dintr-o geometrie în alta, printr-un pliu al spațiului care scurta distanțe enorme, în drum spre pieire.

Nici un muritor n-ar fi putut-o evita. Dar Bolyai nu mai era muritor. Geniului său i se adăugaseră cunoștințele și abilitățile dobândite în mai mult de un secol de eliberare de trupul iubit, dar restrictiv. Trupul lui Svartalf se transformase dintr-o capcană într-o unealtă, începând din momentul în care relația cu Ginny îi îngăduise matematicianului să profite și de resursele ei. Putea face, cu viteza luminii, observații despre un anumit domeniu, putea să scrie și să rezolve mental ecuațiile care-l descriau, să-i calculeze posibilele proprietăți și să obțină o imagine excelentă despre cum se va transforma conturul acelui loc în altul — totul în fracțiuni de secundă. Își croia drum printre furtunile dimensionale ale iadului ca un atacant în fața golului. Exulta. În lipsa altei voci, cânta melodiile de împerechere și luptă ale unui motan negru. Ne cățăram peste munți și ne strecuram spre țelul nostru.

Nu era un drum ușor. Trebuia să fim foarte precauți și să reacționăm în fiece clipă. De multe ori făcurăm greșeli care ne-ar fi putut costa mult. Pierdeam contactul cu Ginny și mă rătăceam; sau aproape că ne ciocneam din cauza unei clătinări, sau câmpul gravitațional intens dintr-un spațiu foarte curbat atrăgea brusc măturile spre sol și încerca să ne smulgă ochii și măruntaiele; sau o neașteptată scădere a greutății ne făcea să ne rostogolim; sau treceam prin cute ale spațiului, în loc să le ocolim, și imediat ne trezeam în altă parte; sau intram în locuri unde hiperspațiul era atât de slab, încât vrăjile pentru cozile de mătură nu funcționau, iar noi trebuia să înaintăm prin intermediul impulsului și al aerodinamicii… Nu-mi amintesc fiecare incident. Eram mult prea ocupat ca să le mai observ pe multe dintre ele.

Totuși înaintarăm chiar mai repede decât sperasem, după ce Bolyai descoperi ce șiretlicuri puteam să folosim când dimensiunea timpului se curba. După ce aflarăm cum să trecem ușor dintr-un sistem metric în altul, larma asurzitoare și iluziile optice dezgustătoare nu ne mai deranjară atâta. În plus, lumea din jurul nostru deveni mai stabilă. Cineva sau ceva își construise bârlogul într-o regiune unde perturbațiile aveau tendința să se anuleze una pe alta.

Până la urmă puturăm să studiem peisajul fără să ne întrerupem zborul. Observarăm că șesul fusese înlocuit cu piscuri, zone pline cu oase sfărâmate, un puț care părea fără fund, o mare de lavă de unde izbucneau flăcări și se ridicau aburi care ne determinară să ne punem măștile, ca să nu ne trezim cu plămânii corodați. Dar asemenea imagini erau îndepărtate și păstrarăm distanța față de ele în timp ce ne străduiam să ne continuăm drumul. Acum înaintarea era mai ușoară. Puteam să ne relaxăm puțin. Și chiar era bine s-o facem. Când Ginny se uită în globul de cristal, o lucire pală dar din ce în ce mai intensă din interior ne arătă că ne apropiam de țintă.