Poul Anderson - Operațiunea Haos

Ginny încuviință. Imaginea fu înlocuită cu o alta, luată de sus. Iarăși am observat viermuiala de draci. Întotdeauna erau așa agitați? Cu siguranță că nu. Focalizarăm pe o bandă de demoni. Nici unul nu semăna cu altul; în iad, vanitatea este foarte mare. Un trup acoperit de țepi, un dinozaur cu tentacule, o femeie șleampătă și grasă, ale cărei sfârcuri erau capete rânjitoare, un porc zburător, o picătură schimbătoare, un bărbat gol, cu un șarpe în locul falusului, un chip pe o burtă, un pitic cu picioare subțiri și lungi de trei metri, ca și alte înfățișări de nedescris… Dar îmi reținu atenția faptul că, în majoritate, erau înarmați. Evident, nici ei nu optaseră pentru arme de foc. Oricum, și armele medievale erau de temut.

Rătăcind în mulțime, privirile noastre întâlniră și alte grupuri similare. Confuzia era de necrezut. Nu aveau nici o disciplină, nici un fel de ierarhie; fiecare se agita ca un pui decapitat, țipând la ceilalți, și toți se împingeau, se certau și începeau să se bată. Iar în fiecare clipă, din interior se aduceau noi arme, și din ce în ce mai mulți zburători grotești se înălțau în aer și survolau zona.

— Fără îndoială, au fost alertați, am spus eu. Tobele…

— Am impresia că habar n-au la ce să se aștepte, replică Ginny, cu voce stăpânită. Doar păzesc locul unde vrem noi să ajungem. Oare Necuratul să nu le fi trimis nici un mesaj despre noi?

— Bănuiesc că nu poate să se amestece personal în problema asta, pentru motive asemănătoare cu cele ale lui Lobacevski. Cel mult le-o fi spus subalternilor lui să se aștepte la necazuri din partea noastră. Dar ei n-au de unde să știe că am reușit să facem ce-am făcut. Mai ales până nu punem capăt călătoriei în timp.

— Iar forțele diabolice sunt stupide, spuse Ginny. Niciodată răul nu-i inteligent sau creativ. Au primit mesajul să se aștepte la un raid, și uite ce debandadă.

— Nu-i subestima. Și un idiot poate să te omoare, am pus eu lucrurile la punct. Uite ce-o să facem, dacă ești de acord. Năvălim direct înăuntru. N-avem cum să-i împiedicăm să ne observe, deci trebuie să fim iuți. Noroc că bețele noastre funcționează aproape normal în zona asta. Nu ne vom îndrepta direct spre curte, pentru că ne-ar putea bloca. Vezi palatul ăla — presupun că așa ceva este — cel din stânga, ale cărui coloane din față seamănă cu niște intestine? Trebuie să aparțină vreunui ștab, ceea ce face din el o țintă logică pentru orice bombă lansată de inamic. In ultimul moment, vom vira spre adevărata noastră țintă. Tu o să intri înăuntru, o să ridici scuturile paranormale și o să definitivezi vraja pentru întoarcere. Eu o să păzesc ușa. În momentul când apare Val, o înșfaci și îl ucizi pe răpitor. Ai înțeles?

Ne sărutarăm o ultimă oară, acolo, sub cerul infernului. Apoi atacarăm.

Curentul de aer iscat de trecerea noastră urla în jur. Câmpia pustie fugea pe sub noi. Am auzit provocarea lui Svartalf și i-am răspuns cu un strigăt războinic. Frica mă părăsi. La o parte, voi, legiuni ale întunericului, venim să ne recuperăm fata!

Începură să ne observe. La urechile noastre ajunseră croncănituri și vaiete, la care de jos se răspunse cu urlete. Dracii zburători împânziră aerul. Apoi li se alăturară și alții, până ce câteva sute de aripi prinseră să se agite pe cerul negru ca funinginea. Nu se puteau hotărî cum să procedeze. Noi ne apropiam din ce în ce mai mult. Castelul se ridica în fața noastră, înalt ca munții peste care trecuserăm mai devreme.

Ginny trebui să-și folosească toată energia ca să îndepărteze vrăjile negre. Scuturile de protecție ne erau bombardate cu fulgere globulare albastre, urmate de tunete și ozon. Nori aducători de moarte erau aruncați prin hornuri, se învolburau deasupra noastră, sugeau aerul și se risipeau. Nu aveam nici un dubiu că în jur ploua cu blesteme, iluzii, ispitiri și deochiuri urlătoare, deși noi nu le percepeam.

Efortul o epuiza pe Ginny. I-am zărit chipul palid și încordat, cu părul ud de transpirație lipit de frunte și obraji; agita bagheta magică, în timp ce cu mâna liberă făcea pase, iar buzele îi murmurau vrăji. Svartalf mârâia în fața ei; Bolyai pilota mătura. Nici unul dintre ei nu mai putea rezista mult.

Dar acel val de conjurații făcea imposibilă vătămarea noastră fizică. Probabil că, în cele din urmă, creatura care-i conducea pe adversari realiză asta, deoarece atacul încetă. Dar spre noi se îndreptă un vultur de mărimea unui cal și având cap de crocodil.

Îmi scosesem hangerul. M-am ridicat în scări.

— Nu-ți dau nici un ban tribut! am răcnit și l-am lovit.

Vechile puteri se treziră în lamă, care pătrunse în țintă cu o forță pe care am simțit-o până-n ultimul oscior. Din aripa retezată țâșni sângele. Dracul răcni înfiorător și se prăbuși.

Un șarpe-liliac se aruncă spre mine, încolăcindu-mi-se în jurul brațului drept. L-am apucat de gât înainte să reușească să-și înfigă colții. Și ca om rămâneam un lup; i-am retezat capul cu dinții. Apoi de-abia am reușit să spintec un calcan mare cu două cozi, care se îndrepta spre Ginny. Un câine de vânătoare înaripat vru să ne intercepteze. Am întins hangerul și l-am împuns.

Sunete de goarnă acoperiră larma. Stolul agitat, gălăgios și puturos se retrase, cu obișnuita dezordine. Stratagema noastră funcționase. Toate trupele lor, infanteria, corpul aerian, toți erau chemați să apere palatul.

Ne menținurăm direcția până ajunserăm la două sute de metri distanță. Reședința nici nu se mai vedea din cauza aripilor și a trupurilor puturoase. Am ridicat hangerul, dând semnalul. Am cotit spre dreapta și ne-am repezit în jos. În spatele nostru se dezlănțui babilonia.

Aterizarăm frânând din răsputeri. Înconjurată de ziduri, amenințată de căciula turnului, căsuța parcă se micșora în lumina slabă. Am sărit din șa direct la ușă și i-am încercat clanța care-mi dădea fiori reci. Scârțâi deschizându-se și ne repezirăm înăuntru.

În fața noastră se afla o singură încăpere, cu pereți goi din piatră. Nu era mare, dar se ridica în sus, spre întunericul deplin al turnului. O Mână a gloriei împrăștia o vagă lumină albastră. Aranjamentul obiectelor și diagrama de pe podea erau similare cu cele folosite de noi pentru a realiza trecerea.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Val! am hohotit eu.

Ginny mă opri. In vremea asta, Svartalf se strecură printre gleznele mele.

— Abține-te, șuieră ea. Stai pe loc. Acesta-i copilul-spiriduș.

Am tras adânc aer în piept și mi-am recăpătat luciditatea. Desigur, desigur. Dar era prea mult pentru mine să mă uit la forma aceea micuță din fața altarului, la buclele blonde și la ochii goi, goi. La fel de straniu a fost să văd, lângă făptura pe jumătate vie, materia deja schimbată de la noi din casă: praf, conținutul cutiei cu nisip, zaț de cafea, șervețele murdare, o cutie cu supă „Campbell’s”…

Garnizoana dracilor se revărsa, peste ziduri și prin porți, în curtea interioară. Am trântit ușa și am pus zăvorul. Era solid și masiv; putea să reziste câteva minute.

De câte aveam nevoie? Am încercat să reconstitui evenimentele. Fără îndoială, răpitorul era un imbecil, chiar și după standardele iadului. Auzise blestemul lui Marmiadon. Probabil că mulți dintre ei îl auziseră, dar nu întrezăriseră nici o posibilitate să-l îndeplinească. Acesta singur observase vulnerabilitatea noastră. „Uhu”, probabil că-și spusese el, și se grăbise să adune puțină glorie, fără să-l consulte pe vreunul dintre demonii capabili să gândească. Dacă ar fi făcut-o, acela i-ar fi putut spune să o lase baltă. Acțiunea lui furniza o dovadă despre legătura dintre iad și biserica ioanină și putea astfel să pună în pericol întregul plan de sabotare a religiei și societății la care Necuratul lucrează încă de când i-a amăgit pe primii neognostici.