Poul Anderson - Operațiunea Haos

Mult mai importantă era luminozitatea blândă care se degaja din liniile trasate pe podea. Rămăseserăm la fel de vulnerabili la forța fizică, dar incantațiile magice nu ne mai puteau afecta. Iar distrugerea pereților impalpabili pe care-i înălțase Ginny ar fi cerut foarte mult timp.

— Steve, Steve, Steve… Ginny se ridică. Ar fi mai bine să pregătesc întoarcerea noastră.

— Halt! s-a auzit o voce din întuneric.

Era răgușită, cu un ciudat ritm hipnotic, care departe de a fi calm, crea o impresie de mânie și energie oarbă.

— Wqffenstill stand. Parlamentieren Sie mit uns. (Stai!… Încetați focul. Veniți să negociem)

Diavolii, chiar și cei grav răniți, amuțiră. Ecoul larmei lor se mai auzi un timp din ce în ce mai slab, până când tăcerea fu aproape totală, iar cei care puteau, se retraseră până când se pierdură în întunericul din spate. Știam că vorbise stăpânul lor, lordul acelui castel… care probabil că era o figură importantă în consiliul Necuratului, de vreme ce reușea să se impună în fața acestor creaturi nebune.

Peste dalele din piatră se auzi bocănit de cizme. In fața noastră apăru șeful demonilor. Înfățișarea pe care și-o luase mă uimi. Era umană, ca și vocea; dar cât se poate de banală. Avea înălțimea potrivită, umerii înguști, fața puțin buhăită, împodobită cu o mustață scurtă, retezată deasupra buzei, și o buclă căzută pe frunte. Purta un fel de uniformă militară cafenie, simplă. Dar de ce-si pusese la braț o bandă roșie, cu antica si onorabila svastică?

Svartalf lăsă baltă jocul și se zburli. Prin efluviile diabolice, am reușit să disting mirosul fricii lui Ginny. Atunci când o priveai în ochi, fața aceea nu mai era banală. Ginny se încordă și profită că era cu câțiva centimetri mai înaltă decât noul venit, ca să-l privească de sus; rosti pe tonul cel mai arogant:

— Was willst du? (Ce vrei?)

Un du insultător. Germana ei era limitată, dar cât timp Bolyai se afla în Svartalf, Ginny putea să-și îmbunătățească fluența limbii prin intermediul animalului ei sacru. (De ce insista prințul diavolilor asupra dialogului în germană? Este un mister pe care încă nu l-am putut descifra.) Eu îmi păstrasem destule calități umane ca să-i pot urmări.

— Vă pun aceeași întrebare, replică inamicul. Deși folosea pronumele de politețe, vocea lui era poruncitoare. Ați năvălit în patria noastră. I-ați ucis și mutilat pe bravii noștri ostași, care au încercat să se apere. Ați pângărit cu prezența voastră odioasă Casa Trimiterilor. Care vă e justificarea?

— Am venit să recuperăm ce este al nostru.

— Cum? Spuneți tot!

Am mârâit un avertisment de care Ginny nu avea nevoie.

— Dacă v-aș spune, ați putea găsi metode să ne împiedicați să reușim. Oricum fiți sigur că nu intenționăm să rămânem aici.

În curând ne vom termina misiunea. Pe frunte îi luceau picături de transpirație. Vă… Vă sugerez că ar fi în avantajul ambelor părți dacă ne-ați lăsa în pace până atunci.

El bătu din picior.

— Trebuie să știu! Vă poruncesc să-mi spuneți! Este dreptul meu!

— Viermii nu au drepturi, replică Ginny. Gândiți-vă: nu puteți trece prin zidul nostru fermecat și nici n-aveți timp, până plecăm, să-l spargeți prin violență. Puteți doar pierde trupe. Nu cred că stăpânul suprem ar fi mulțumit de o asemenea risipă de resurse.

Tipul dădu din mâini. Tonul i se ascuți.

— Nu admit înfrângerea. Pentru mine, înfrângerea nu există. Dacă am suferit un eșec, asta s-a întâmplat doar pentru că trădătorii m-au înjunghiat pe la spate. Se ambalase atât de mult, încât parcă intrase în transă. Vom sparge încercuirea de fier. Vom strivi paraziții care infestează universurile. Vom continua până la victoria finală. Fără capitulări! Fără compromisuri! Destinul ne cheamă să mergem înainte!

Mulțimea se ridică, parcă la comandă, și-l aclamă.

— Dacă vreți să ne faceți o propunere, faceți-o, spuse Ginny. Dacă nu, plecați. Avem treabă.

Trăsăturile i se schimonosiră, dar reuși să se stăpânească și să spună:

— Aș prefera să nu demolez clădirea. În aceste pietre s-au investit prea mult efort și magie neagră. Predați-vă și vă promit un tratament corect.

— Ce valoare au promisiunile dumneavoastră?

— Am putea discuta, de exemplu, câștigurile lumești care-i recompensează pe cei ce servesc cauza adevăratei…

Svartalf mieună. Ginny se răsuci. Simțind un miros nou, am aruncat o privire în spate. Răpitorul se materializase. Valeria se afla în brațele lui.

Tocmai se trezea. Își sugea un deget; genele îi tremurară, capul i se întoarse într-o parte:

— Tati? murmură somnoroasă. Mami?

Făptura care o răpise era mai mică decât Val. Avea un corp acoperit cu plăcuțe blindate și țepi, picioare cu gheare, două brațe ca de gibon, care se terminau și ele cu gheare ucigătoare, și un cap micuț și buhăit. Din mai multe răni îi picura sânge. Buzele căzute aveau întipărite pe ele un rânjet imbecil, care se stinse când demonul văzu ce-l aștepta.

Urlă în engleză: „Sefu’, ajută-mă!”, o scăpă pe Val și încercă s-o ia la fugă. Svartalf îi tăie calea. Diavolul se repezi la motan. Acesta se feri. Ginny ajunse lângă ei. Ridică piciorul, apoi îl lăsă să cadă. Am auzit un pârâit. Demonul scoase un urlet dement.

Eu mi-am păstrat poziția. Stăpânul castelului încercă să treacă pe lângă mine. I-am sfârtecat o halcă din gambă. Și ea avea gust omenesc… hm, aproape omenesc. Stăpânul se retrase, în haosul de umbre ale prozeliților lui uimiți. Prin zarva creată de ei, am auzit:

— O să mă răzbun pentru asta! Voi dezlănțui asupra lor arma secretă! Casa să fie distrusă! Mândria noastră cere satisfacție! Răbdarea mea a ajuns la limită!

M-am pregătit pentru un nou asalt. Nu lipsi mult să se dezlănțuie unul. Dar baronul reuși să-și stăpânească hoarda; vocea sa de stentor acoperea larma celorlalți. Așa cum bine spusese Ginny, nu-și mai puteau permite pierderi inutile.

M-am gândit, pe cât poate un lup să gândească: „Din fericire, habar n-are că de data asta pierderile s-ar fi putut să nu fie inutile.”

Pentru că Ginny n-ar fi reușit să mă ajute. După ce o alintă puțin pe Val, i-o încredință lui Svartalf. Animalul sacru — și, fără îndoială, și matematicianul o dată cu el — începuse să danseze, să facă tumbe, să țopăie, să miaune, să se prostească, doar ca să-i îndepărteze fetiței atenția de la maică-sa. Am auzit râsetele ei de încântare, ca niște clopoței de argint într-o ploaie de primăvară. Dar, în același timp, auzeam și incantația lui Ginny.

Avea nevoie cam de cinci minute neîntrerupte pentru a stabili un contact inițial cu cei de acasă. Apoi mai avea nevoie de încă o perioadă ca să determine configurația exactă a vectorilor și să adune energiile paranormale necesare. Abia după aceea am fi putut pleca.

Gloata se agita zgomotos. Din când în când, aruncau în mine cu câte ceva, fără alt motiv decât cel al urii. Eu stăteam în ușă și mă întrebam dacă vom beneficia de răgazul necesar.

Aerul fu străbătut de un huruit Pământul mi se zgudui sub picioare. Diavolii începură să bocească printre umbre. I-am auzit cum se retrăgeau. Mă cuprinse frica. Niciodată nu făcusem ceva mai greu decât atunci, când mi-am menținut poziția în fața ușii.

Castelul gemu din străfunduri. De pe creneluri începură să se prăbușească blocuri de piatră dislocate. Printre crăpăturile apărute în uși și obloane ieșeau limbi de foc. Fumul încercă să mă asfixieze. Apoi se risipi și fu urmat de mirosul mucegaiului secular.