Poul Anderson: Operațiunea Haos

— … in nomine Potestatis, fiat janua…, auzeam în spatele meu versurile recitate în grabă de vrăjitoare.

Gigantul se ridică.

Era mai înalt decât cel mai înalt turn al acestei fortărețe lângă care fusese îngropat. Silueta lui neagră ascundea stelele iadului. Picioarele dărâmau zidurile, cu bubuituri asurzitoare; praful se învolbura și se dezlănțuiau cutremure. Aproape la fel de zgomotoasă era și ploaia de mizerii, nămol, țărână care se revărsau de pe pielea-i zbârcită. Mirosul fetid îți tăia respirația. Căldura descompunerii sale pârjolea și iradia. Era mort; dar avea în el puterea demonilor.

— … saeculi aeternitatis.

Între timp, Ginny ajunsese la un punct unde, dacă se oprea, nu exista nici un pericol pentru vrajă, și făcu o pauză. Așa era ea. Dar acum veni doar să îngenuncheze lângă mine.

— Oh, dragul meu, aproape că izbândisem!

M-am chinuit să apăs pe butonul lanternei. Gigantul își rotea capul dintr-o parte în alta, ca și cum încă ar fi putut să vadă. Figura fără trăsături îi încremeni, îndreptată spre noi. Am apăsat pe buton și m-am transformat în om. Gigantul ridică un picior. Cel care-l dirija încerca să dăuneze cât mai puțin castelului. Încet, cu foarte mare atenție, puse piciorul jos în interiorul fortificațiilor.

Mi-am luat iubita în brațe. Fata mea râdea și se hârjonea cu motanul. De ce să-i speriem?

— N-avem nici o șansă?

— Eu… n-am timp… câmpul primar e gata… dar nu putem trece înainte să… termin… Te iubesc, te iubesc.

M-am întins spre sabia lui Decatur, care lucea în lumina Mâinii. Am ajuns până la sfârșitul creațiunii, mi-am zis, și o să murim aici. Hai să pierim luptând. Poate că sufletele noastre vor reuși să scape.

Suflete!

Am apucat-o pe Ginny de umeri și am îndepărtat-o ca să pot s-o privesc.

— Putem trimite după ajutoare, am izbucnit. Nu muritori, nici îngeri cărora le este interzis, dar… dar tu ai stabilit contactul și… starea energiei acestui univers… nu trebuie prea mult ca să… Există o mulțime de… creaturi care nu-s în Paradis, dar nici prietene ale infernului nu sunt.

Ochii ei străluciră. Sări în picioare, apucă bagheta magică și sabia, le ridică deasupra capului și scoase un strigăt.

Gigantul păși în curte. Diavolii răniți care nu fuseseră încă striviți sub piciorul lui urlară de groază. Degetele lui se încolăciră în jurul turnului.

Nu mi-am dat seama în ce limbă rostise Ginny formula, dar strigătul îl încheie în engleză:

— Voi care l-ați cunoscut pe om și sunteți inamici ai Haosului, prin virtuțile acestor simboluri vă chem și vă spun că drumul spre Pământ rămâne deschis!

Capela se cutremură. Pietrele începură să cadă și înăuntru, și afară. Turnul se desprinse, rupt în strânsoarea gigantului, declanșând un torent de bolovani care îi îngropară pe ultimii răniți ai iadului. Am zărit o constelație lipsită de lumină. Gigantul se aplecă să ne scoată afară.

Atunci sosiră salvatorii noștri.

Nu știu cine sau ce erau. Poate că înfățișările lor erau iluzorii. Nu pot spune că au apărut din cele patru zări, pentru că acestea sunt un nonsens în iad. Poate că acelea care răspunseseră chemării lui Ginny erau doar niște grupuri de făpturi din universul nostru sau din altul, bucuroase că li se oferea șansa să facă un raid prin împărăția Necuratului, care e și dușmanul lor. Ginny construise un pod, dar el era încă prea fragil pentru a-i susține pe muritori. Oricum, după cum bănuisem, entropia infernului oferea forțelor paranormale posibilitatea de a reuși ceva ce în altă parte ar fi fost imposibil.

Explicați-vă asta cum doriți. Uite ce am văzut eu:

Dinspre vest — silueta unei femei ca o regină, într-o rochie albă tivită cu albastru. Ochii ei erau cenușii iar trăsăturile de o frumusețe glacială. Cosițele negre îi ieșeau de sub un coif cu creastă. In mâna dreaptă purta o lance al cărei vârf împrăștia o lumină de miez de noapte senin, cu sclipiri de stele pământești, și pe umăr ținea o bufniță. În mâna stângă avea un scut lung, care înfățișa capul în agonie al unei femei cu pletele alcătuite din șerpi.

Dinspre sud — cel mai mare șarpe al tuturor timpurilor. Ochii lui erau ca niște sori, iar dinții ca niște cuțite. Pe cap avea pene de culoarea curcubeului, care fâlfâiau în vântul stârnit de el însuși și străluceau o dată cu stropii de ploaie pe care îi împrăștia. Alte pene îi alcătuiau o minunată coamă pe spate, în jos. Solzii lui aveau culoarea coralului, iar cei de pe burtă străluceau aurii. Trupul i se încolăcea, scânteind.

Dinspre nord — un bărbat într-un car tras de doi țapi. Era voinic, cu barbă roșie, purtând o armură de zale și coif, mănuși și centură de oțel. Conducând cu mâna stângă, în dreapta ținea un ciocan cu mânerul scurt. Mantia îi flutura ca suflată de o furtună puternică. Huruitul roților carului umplea văzduhul. Râdea, agita ciocanul și îl arunca. Acolo unde cădea acesta, țâșneau flăcări, iar aerul bubuia; apoi ciocanul se întorcea în mâna lui.

Cu toții erau atât de mari încât de abia-i puteai cuprinde cu privirile. Iadul se cutremura la trecerea lor. Diavolii fugeau mâncând pământul. Când stăpânul lor fugi la rându-i, mișcările gigantului încetară. Apoi acesta căzu iscând un cutremur care mă aruncă la pământ și demolă o mare parte a castelului. Noii veniți nu se opriră să desăvârșească demolarea, ci plecară după ticăloși. Nu pot să-mi imaginez că au scăpat prea mulți dintre aceștia.

N-am rămas să privim. Ginny termină vraja de transfer și o luă pe Valeria în brațe. Eu mi-am vârât la subsuoară sabia lui Decatur — al naibii să fiu dac-o las aici — și i-am oferit lui Svartalf îndoitura celuilalt braț. Ridicarăm de pe podea demonul răpitor. Avea un picior rupt.

— Sefu’, nu mă lovi, o să fiu cuminte, o să vorbesc, spun tot ce vrei, se văicărea el.

Diavolii n-au pic de demnitate.

Ginny rosti cuvântul final și făcu ultimul gest. Trecurăm dincolo.

Nu semăna deloc cu prima călătorie. Acum ne îndreptam spre casă. Forțele cosmice nu ni se mai împotriveau, ci ne ajutau. O clipă, simțirăm un vârtej, apoi ajunserăm.

Echipa lui Barney ne aștepta în laborator. Când am apărut sub cupola clopotului, săriră în sus de bucurie, plânseră și înălțară rugi de mulțumire. Am aflat că lipsisem din acest univers doar două ore. Și poate nu trecuse mai mult timp nici în iad. Nu aveam de unde să știm, deoarece ceasurile noastre se opriseră în timpul primei tranziții. Mie mi se părea că se scurseseră secole. Apoi m-am uitat la Valeria și la Ginny — și timpul n-a mai avut sens.

Fetița clipea uimită privind în jur cu ochi mari, angelici. Mă temeam că lucrurile groaznice pe care le văzuse o speriaseră pentru toată viața. Tremurând, m-am aplecat asupra ei.

— Totu-i bine, scumpete?

— O, tați, se entuziasmă ea. A fost grozav. Mai facem o dată?

Ginny o puse jos. M-am lăsat în genunchi și am luat-o pe micuță în brațe. Era agitată.

— Mi-e foame, protestă ea.

Îl eliberarăm apoi pe prizonier. După ce clopotul fu ridicat, acesta încercă să dispară. Dar nu putea să părăsească steaua cu cinci colțuri, iar Barney realizase vraja pe care i-o cerusem și care nu-l lăsa să se întoarcă în infern fără permisiunea noastră.

Cuțit Sclipitor venise cu mandatul de percheziție. Ne aștepta și el acolo, împreună cu câțiva subalterni. Intră între noi și-l ridică pe demon de piciorul sănătos. Silueta grotescă se zvârcoli în strânsoarea lui.