Poul Anderson: Operațiunea Haos

Am dat drumul mâinii lui Ginny, nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că ne dureau brațele de încordare. Pentru un timp, zburarăm în liniște, privind în jur.

În liniște… Vântul se potolise; nimic nu mișca, în afară de aerul dislocat de noi. Un aer cu o duhoare de mormânt, care ne îngrețoșa cu umiditatea și căldura lui, dar era respirabil. Cerul rămăsese negru, cu aștrii lui mișcători, mai mult decât negri. Din când în când, câte un meteorit imens și hidos ne trecea pe deasupra capetelor, cu o viteză doar puțin mai mare decât a noastră, urmărind o traiectorie deasupra atmosferei și dispărând dincolo de orizontul inexistent. Câteodată un fulger globular înflorea și se stingea într-o lumină slabă.

Fosforescența macabră a solului rămăsese principala noastră sursă de lumină. Ne aflam la marginea unei mlaștini, la fel de imensă ca tot ce văzusem până acum. Bălțile, iazurile, lacurile se întindeau la nesfârșit, lucind slab acolo unde nu erau acoperite cu putreziciuni. Copacii, groși și contorsionați, aveau ramurile împletite, chiparoși se întindeau peste ape și bușteni plutitori; dar nici unul dintre ei nu era viu. Rădăcinile dese și moarte invadaseră malurile. Din nămol se ridicau, printre trunchiuri, cețuri galbene; tentacule de negură ascundeau mijlocul mlaștinilor într-o burniță murdară.

În față, foarte, foarte departe, o lumină arămie se reflecta agitată pe niște nori joși. Fără să fim avertizați prin nimic, un pliu sau o convulsie a spațiului ne duse direct acolo.

Zgomotul ne asaltă: tobe, împușcături, țipete. În mijlocul unei insule cu vegetația defrișată ardea un foc înalt cât o turlă, împrăștiind căldura ca pe niște sulițe fierbinți. În spatele inimii lui albe în care ceva — nu am reușit să disting ce anume — se zvârcolea și urla, am întrezărit niște siluete care dansau, negre, goale, scheletice, aidoma unor lăcuste. Când ne văzură, urletele lor acoperiră vuietul flăcărilor, iar tam-tamul se transformă într-un boom-ba-da-boom, boom-ba-da-boom. Din copacii fără frunze se ridică un stol de păsări. Aveau mărimea și culoarea vulturilor, dar capetele și ghearele fioroase le erau lipsite de piele.

Svartalf scuipă sfidător. Măturile noastre accelerară și lăsară stolul în urmă. Nici măcar nu cred că erau vii. Peste tot în fața noastră auzeam alte tobe începând să bată, după ele urma o șoaptă, și iarăși boom-ba-da-boom, boom-ba-da-boom.

Ginny îmi făcu semn să mă apropii. Arăta groaznic.

— Dacă nu mă înșel, spuse, suntem deasupra regiunii Diddy-Wah-Diddy, și cei de jos transmit vestea mai departe.

Mi-am dus mâna stângă la mânerul hangerului.

— Ce-ar trebui să facem?

— Să virăm. Să încercăm să mergem prin altă parte. Dar repede.

Curentul de aer pricinuit de viteza noastră de deplasare părea aromat după acea duhoare iritantă; până la urmă, când se răcori, își pierdu de tot mirosul. Trecurăm peste un șir de dolmene, și aerul deveni iarăși înghețat. Sub noi se întindea, golaș, un câmp de bătălie. Acolo se luptau două armate. Probabil că făceau asta de câteva secole, deoarece mulți dintre soldați purtau zale, căști și sulițe, restul fiind îmbrăcați în piei și pânze aspre; armele pe care le foloseau erau sabia, lancea și toporul. Auzirăm zăngănitul fiarelor, freamătul picioarelor și zgomotul ca dintr-o măcelărie al loviturilor care-și atingeau ținta; dar nu răsunau nici strigăte, nici trompete ori respirații greoaie. Extenuați, deznădăjduiți, morții își continuau războiul etern.

După ce trecurăm de ei, cotirăm și ne îndreptarăm spre destinația noastră. Survolarăm o pădure de spânzurători și un râu care curgea scoțând suspine și ale cărui picături de apă, ridicate de o rafală de vânt, erau calde și sărate. Îndurarăm căldura și vaporii otrăvitori care urcau de la un sistem de șosele unde niște vehicule cu motor se târau bară la bară; rețeaua se întindea pe mile întregi, nu știu până unde și nici n-am putut să-i ghicesc scopul. Traversarăm dealuri găurite de tranșee și cratere de bombe și pline de tunuri ruginite, ultimul semn de viață fiind un steag înălțat ca pentru o victorie și ale cărui culori se estompaseră, devenind cenușii. Dealurile urcau tot mai mult, până când ajunserăm la niște munți atât de înalți încât avurăm nevoie de măștile cu oxigen; trecând peste canioane trebui să evităm bolovanii care cădeau în sus.

După munți, peisajul se domoli din nou. Altă câmpie, nemărginită, presărată cu bolovani. Pe ea, foarte departe, aproape ca niște jucării, observarăm niște turnuri negre, subțiri. Globul de cristal începu să lumineze feeric, iar în mâna lui Ginny, bagheta magică se îndreptă brusc în acea direcție.

— Pe Hecate, strigă soția mea, acolo e!

Mi-am aliniat matura lângă cea a lui Ginny. Vântul continua să sufle o tânguire în urechile noastre, un curent de-a lungul coastelor, un miros de sulf ars și fier umed. Planând pe loc, cozile de mătură oscilau și trepidau. Piciorul Virginiei lipit de al meu era o atingere minunat de plăcută.

Privirăm globul ținut de ea. Svartalf-Bolyai își întinseră gâtul peste brațul ei, ca să vadă și dânșii. Aflându-ne atât de aproape, iar spațiul dintre noi și castel nefiind prea diferit sub raport geometric de cel de acasă, globul funcționa foarte bine. Ginny mări imaginea castelului. Acesta avea o culoare îndoliată și era monstruos atât ca dimensiuni cât și ca formă. Dar oare avea vreo formă? Se răsfira, se avânta spre înălțimi, se ascundea în adâncuri iar singura lui unitate stilistică era aceea a urâțeniei. Ici, un turn subțire se ridica, încovoiat, dintr-un donjon cubic, colo, o cupolă se umfla ca o bășică, dincolo, o barbă de piatră atârna peste o poartă disproporționată… mile pătrate de diformități fără sens — mișunând de viermuiala dracilor.

Încercarăm să privim prin ziduri, dar privirile noastre nu pătrunseră prea adânc. În spatele și dedesubtul camerelor cavernoase și a labirinturilor întortocheate pe care le zărirăm roiau mult prea multe forțe rele. Cu atât mai bine, ținând seama de imaginile vagi pe care le văzusem. Timp de o clipă, la limită, recepționarăm un gând din interior — nu, nu un gând, o undă de agonie, plină de atâta suferință, încât Ginny țipă iar eu mi-am mușcat buzele până la sânge. Stinserăm sfera și ne îmbrățișarăm până ce ne oprirăm din tremurat.

— Nu ne putem permite asta, spuse Ginny, eliberându-se. Nu mai avem destul timp.

Reactivă globul, cu o vrajă premonitorie. In universul nostru, acestea funcționează foarte rar, dar Lobacevski teoretizase că dimensiunile fluide ale Gheenei ne-ar putea oferi șanse mai mari. Imaginea din sferă se roti, apoi se stabiliză pe un punct și se apropie: o curte interioară, de formă heptagonală neregulată, înconjurată de clădiri ca niște cavouri și de turnuri contorsionate. În mijlocul curții se afla o căsuță din piatră nefasonată, fără ferestre și cu o singură ușă. Deasupra ei, o turlă sugera o ciupercă otrăvitoare, neagră ca abanosul, care se înălța peste straturile înconjurătoare și umbrea curtea.

Din aceleași motive ca mai înainte, n-am putut să privim nici în interiorul căsuței. Totuși, aceasta părea nelocuită. Am avut sentimentul neliniștitor că, într-un anumit mod pervers, era corespondentul unei capele.

— Clar și fără echivoc, spuse Ginny. Asta înseamnă că Val va ajunge curând acolo. Trebuie să ne facem repede un plan.

— Și să ne și mișcăm repede, am adăugat eu. Dă-mi o imagine de ansamblu, cu prim-planuri punctuale; se poate?