Poul Anderson - Operațiunea Haos

— O să verific la bibliotecă, se oferi Griswold. Se pare că aceste politețuri vor mai dura.

— Poți să-i grăbești puțin? îmi șopti Ginny la ureche. Noi doi am întârziat deja foarte mult. Iar acel telefon poate să aducă necazuri.

Am transmis rugămintea ei lui Lobacevski, care i-o prezentă lui Bolyai, care scrise

— Aber naturlich. (Dar firește).

Și ne dădu — foarte pe larg — asigurările sale că, fiind ofițer imperial, învățase cum să acționeze cu hotărârea care-i șade bine unui soldat atunci când nevoia o cere; așa cum se prezenta acum situația, în special când două tinere domnițe fermecătoare, aflate la ananghie, se bazau pe onoarea lui; onoare pe care el și-o va menține fără să clipească pe orice câmp de bătălie, așa cum ne asigura că făcuse și în timpul vieții…

Nu am de gând să ironizez un om de geniu. Aflându-se printre noi, el încerca să gândească și să simtă prin creierul, nervii și glandele unui motan. Acestea îi amplificau slăbiciunile omenești și făceau aproape imposibilă exprimarea intelectului și a spiritului său cavaleresc, despre care am aflat pe larg din notele biografice găsite de Griswold în enciclopedii și în tratate de istoria matematicii; le citirăm în timp ce Bolyai se străduia să comunice cât mai galant cu Lobacevski.

Jànos Bolyai s-a născut în Ungaria, în anul 1802. Țara sa era pe atunci doar o provincie a Imperiului Habsburgic. Tatăl lui, un matematician cunoscut, prieten apropiat al lui Gauss, îl învățase, înainte ca el să fi împlinit treisprezece ani, calculul diferențial și mecanica analitică, iar la cincisprezece îl înscrisese la Colegiul Regal de Inginerie din Viena. La douăzeci de ani, Bolyai deveni ofițer inginer, bine cunoscut și ca violonist și ca spadasin periculos de înfruntat într-un duel. În 1823 îi trimise tatălui său un rezumat al lucrării Știința absolută a spațiului. În timp ce Gauss își anticipa, în mare și pe plan filozofic, câteva dintre propriile idei — necunoscute la acea dată de Bolyai — tânărul ungur trata în lucrarea aceea, pentru întâia oară foarte riguros, geometria neeuclidiană, elaborând o primă dovadă certă că spațiul nu trebuie să se supună logic axiomelor de genul celei despre liniile paralele. Din nefericire, lucrarea în cauză nu a fost publicată până în 1833, și chiar și atunci a apărut doar ca anexă la un tratat în două volume al tatălui său. Scris în latină, acesta din urmă purta pomposul titlu: Tentatem juventutem studiosam in dementa matheseos purae introducendi. (Încercare de introducere a tinerilor studioși în elementele matematicilor pure).

Între timp, Lobacevski anunțase și el rezultate similare. Bolyai rămase necunoscut

Faptul păru să-l descurajeze. Se stabili alături de tatăl său, care preda la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, și a murit acolo, în 1860. În timpul vieții, a fost martor la exacerbarea naționalismului ungar, la rebeliunea lui Kossuth din 1848, la eșecul acesteia și la opresiunea reacționară care urmă; dar articolele sale nu spun nimic despre opiniile sau acțiunile lui pe plan politic.

A apucat sfârșitul legii marțiale din 1867 și liberalizarea crescândă care a urmat; deși țara sa nu obținu pe deplin statutul de națiune independentă, sub dubla monarhie, decât la șapte ani după moartea lui. M-am întrebat dacă stafia lui rătăcise pe pământ, în așteptarea acelui moment, înainte de a porni spre universuri mai largi.

Despre Lobacevski aflarăm mai multe. Se născuse în 1793, în Nijni-Novgorod. Mama sa rămase văduvă când el avea șapte ani. Se mutară la Kazan; copiii crescură într-o sărăcie orgolioasă, dar adesea deznădăjduită. Când avea opt ani, Nikolai obținu o bursă la gimnaziu. Intră la Universitatea din localitate la paisprezece ani și-și luă diploma la optsprezece, la douăzeci și unu de ani fu numit asistent, apoi, la douăzeci și trei, profesor plin. Imediat după aceea i se dădură în subordine biblioteca și muzeul. O însărcinare foarte dificilă — amândouă instituțiile fuseseră neglijate, se aflau în dezordine, iar fondurile alocate erau atât de mici, încât trebui să facă de unul singur aproape toată munca de salahor — dar de-a lungul anilor, amândouă deveniră o mândrie a Rusiei. În plus, în timpul domniei țarului Alexandru, lui Lobacevski i se ceru să întocmească dosare despre studenții agitatori. El se pricepu să-i satisfacă pe guvernanți fără să devină un informator; studenții îl adorau.

În 1827 ajunse rector, conducător al Universității. Reuși s-o reconstruiască sub toate aspectele, inclusiv în sensul strict al cuvântului, studiind arhitectura ca să poată proiecta chiar el structurile. În 1830, când se dezlănțui holera, izbuti să protejeze comunitatea academică, înregistrând doar o mortalitate foarte mică, prin impunerea unor reguli de igienă opuse măsurilor medievale care se aplicau în tot restul Kazanului. Altădată, un incendiu devastă jumătate din oraș. Cea mai nouă clădire, Observatorul, fu mistuită de flăcări. Dar el reuși să salveze instrumentele și cărțile, iar doi ani mai târziu reconstrui ce se distrusese.

Începuse să țină prelegeri despre geometria neeuclidiană încă din 1826. Ar fi putut-o face și în Kansas la fel de bine ca și în Kazan. Veștile despre aceste prelegeri se răspândiră în vestul Europei cu o încetineală care ar fi adus în pragul disperării un om mai puțin răbdător și modest. In cele din urmă însă au ajuns acolo. Când Gauss află despre ele, fu atât de impresionat încât, în 1842, susținu cu tărie alegerea lui Lobacevski ca membru al Societății Regale din Gottingen. Poate că acesta a fost motivul — xenofobie sau simplă gelozie înveninată — care a determinat regimul țarist să-l demită, în 1846, din fruntea universității. I-au îngăduit să-și mențină catedra, dar nimic mai mult. Cu inima rănită, el s-a refugiat în studiul matematicii. Vederea a început să-i slăbească. Fiul său a murit. El a studiat mai departe, dictând Pangeometria, care i-a încununat întreaga viață. În 1856, la scurt timp după ce a terminat cartea, acea viață a luat sfârșit.

Bineînțeles că era un sfânt!

„Nu, Steven Pavlovici, n-ar trebui să mă ridici pe un piedestal. M-am poticnit și am păcătuit mai mult decât oricare altul, sunt sigur de asta. Dar milostenia lui Dumnezeu nu are margini. Fusesem… e aici ceva cu neputință de explicat. Hai să spunem că mi s-a îngăduit să progresez.”

Tabla se umpluse. Janice o șterse cu buretele, iar creta scârțâi mai departe. Pentru cei care știau franceza — aleasă de rus și de ungur deoarece e mai elegantă decât germana — deveni din ce în ce mai limpede ce se întâmplase. Dar numai eu beneficiam de nivelul de înțelegere al lui Lobacevski, pe care mă străduiam să-l exprim cât mai adecvat în engleză. Timpul se scurgea în defavoarea noastră.

„Într-adevăr,” îmi răspunse Lobacevski. „Deși găsesc manierele contemporane cam bruște (pardonnez-moi, je vous en prie), graba a devenit necesară, deoarece și eu cred că ora este târzie, iar pericolul — îngrozitor.”

În consecință, după ce am primit și răspunsul la ultima întrebare, i-am adunat pe toți lângă mine. Cu excepția lui Ginny, superbă indiferent de împrejurări, și a lui Svartalf, care stătea la picioarele ei având în priviri un suflet omenesc, ceilalți nu arătau prea grozav: erau obosiți, transpirați, tracasați, cu gulerele descheiate, cu părul ciufulit; și aproape toți țineau între degete câte o țigară. Înfățișarea mea era, probabil, și mai jalnică, așa cum stăteam acolo, cocoțat pe o bancă. Vocea îmi era aspră, iar la unul dintre obraji căpătasem un tic. Faptul că trupul îmi fusese ocupat de un spirit binecuvântat nu mă ajuta prea mult, speriat și imperfect cum eram.