Ivan Efremov - Lacul Duhurilor de Munte

— Ce minunăție o mai fi și asta? Parcă-i un cârnat uriaș, șopti Grișa, temându-se parcă să nu sperie ființa aceea necunoscută.

Și într-adevăr, vietatea era ciudată; nu-i vedeai nici picioarele, nici gura și nici ochii; nu-i vorbă, se prea poate că ochi avea, dar din pricina distanței nu-i puteam noi desluși. Cel mai mult aducea cu o bucată de cârnat gros și lung de aproape un metru. Amândouă capetele trupului erau boante și nu te puteai dumeri care-i capul și care-i coada. Viermele cel mare și gros, acest locuitor necunoscut al deșertului, continua să se miște pe nisipul liliachiu. Mișcările lui încete și neîndemânatice erau scârboase și în același timp îți dădeau impresia unei mari neputințe. Fără să fiu un mare cunoscător în materie de zoologie, mi-am dat seama îndată că ne aflăm în fața unei ființe necunoscute de știință. În cursul călătoriilor mele mă întâlnisem adesea cu tot felul de reprezentanți ai faunei Mongoliei, dar despre acest vierme uriaș nici n-avusesem ocazia să aud măcar.

— Pfu, mare drăcie! strigă Grișa. Alerg s-o prind de vie, doar să-mi pun mănușile, că prea-i scârboasă! și șoferul sări jos din cabină, luându-și de pe pernă mănușile de piele. Stai locului, stai! strigă el către radiofonistul cocoțat pe o dună care luase carabina la ochi. S-o prindem de vie! N-o vezi că abia se târâie! Nu ne scapă!

— Fie. Uite-i colo și tovarășul, răspunse Mișa și-și lăsă pe creasta dunei arma încărcată.

Într-adevăr, pe panta nisipoasă se rostogolea în jos un al doilea vierme asemănător, ba poate chiar ceva mai mare ca primul. În clipa aceea, de sus din camion, răsună un urlet înfiorător, scos de Darhin. Pesemne că bătrânul fusese adormit tun și se trezise abia acum, tulburat de alergătura și strigătele băieților. În urletul bătrânului nu se distingea decât un sunet repetat, aducând cu un vaiet:

„O-oi-o-oi”. Grișa ajunsese pe radiofonist și acum amândoi alergau repede în josul dunei. Tot ce a urmat n-a durat mai mult de un minut. Am sărit și eu din cabină cu gândul să ajut băieților să prindă cele două jivine. Dar n-am apucat să mă depărtez, că m-am pomenit cu bătrânul mongol rostogolindu-se de sus din camion, urlând și prinzându-se cu amândouă mâinile de hainele mele. Fața lui de obicei liniștită, se schimonosi de o spaimă sălbatică.

— Înapoi, cheamă băieții, înapoi!… Repede! Acolo moarte! izbuti el să strige, abia respirând, dar continuând să urle: O-oi-o-oi!

Mai mult uimit de purtarea neînțeleasă a bătrânului decât speriat de vorbele lui, am început să strig celor doi flăcăi să se întoarcă îndată la mașină. Ei continuară însă să alerge spre vietățile necunoscute, fie neauzind, fie prefăcându-se că nu aud strigătele mele. Atunci dădui să mă reped după ei, dar călăuza mă trase violent înapoi. Zbătându-mă să scap din strânsoarea mâinilor lui Darhin, nu slăbeam din ochi jivinele. Băieții erau la câțiva pași de ele; radiofonistul înainte și Grișa puțin în urma lui. Deodată viermii uriași se strânseră colac și culoarea lor, până atunci galbenă-cenușie, se întunecă fără veste, deveni vânăt-liliachie, iar la capete intens albastră. Fără să scoată niciun strigăt, fulgerător parcă, Mișa se prăvăli cu fața-n jos și rămase nemișcat pe nisip. Auzii doar exclamația șoferului, care între timp ajunsese în dreptul lui Mișa, la trei-patru metri de jivine. Mai trecu o clipă, și Grișa se încovoie și căzu tot atât de inexplicabil, prăvălindu-se într-o rână pe pământ. Trupul lui se răsturnă, se rostogoli până la poalele dunei blestemate și rămase ascuns privirilor noastre. M-am smuls din mâinile călăuzei și m-am repezit înainte. Dar bătrânul Darhin se avântă ca un băiețandru și mă apucă strâns de picioare ca un clește. Ne prăvălirăm amândoi în nisip. Se încinse o luptă crâncenă. Căutam să mă smulg din strânsoarea de clește a bătrânului, dar nu izbuteam defel. Scos din fire, mi-am smuls pistolul din toc și l-am îndreptat spre Darhin. Piedica țăcăni și abia atunci călăuza îmi dădu drumul. Ridicându-se în genunchi, el întinse spre mine mâinile împreunate a rugă. Un urlet răgușit țâșni din pieptul lui:

„Moarte! Moarte!” M-am repezit spre dună strângând pistolul în pumn. Viermii misterioși pieriseră. Trupurile nemișcate ale tovarășilor mei continuau să zacă pe nisipul brăzdat de urmele respingătoarelor vietăți. Bătrânul mongol alergă după mine și văzând că viermii nu mai sunt acolo se repezi și el spre trupurile neînsuflețite ale celor doi tineri. O durere îngrozitoare îmi strânse inima, când plecându-mă asupra trupurilor nemișcate nu putui desluși niciun semn de viață. Radiofonistul zăcea cu capul răsturnat. Pleoapele îi acopereau pe jumătate ochii stinși, fața îi era calmă. Grișa dimpotrivă, avea fața schimonosită de o durere înfiorătoare. Amândoi aveau obrazul vânăt, de parcă ar fi fost sugrumați.

Toată strădania noastră: fricțiunile, respirația artificială, ba chiar și încercările lui Darhin de a le lua sânge, toate fură zadarnice. Nu mai încăpea nicio îndoială, tovarășii noștri erau morți. Ea ne doborâse. Vremea îndelungată pe care o petrecuserăm toți laolaltă ne legase, ne înrudise aproape. Pierirea celor doi tineri era pentru mine pierderea cea mai grea. Și pe lângă toate, mă chinuia gândul că eram vinovat de moartea lor. Nu le stăvilisem goana nechibzuită spre cele două jivine necunoscute. Deznădăjduit, aproape fără gânduri, stăteam locului, rotindu-mi privirile în jur cu speranța deșartă de a zări jivinele blestemate și a-mi descărca în ele tot încărcătorul. Bătrânul mongol, îngenunchiat pe nisip, plângea pe ascuns. Mult mai târziu mi-am dat seama cât de recunoscător ar fi trebuit să-i fiu călăuzei mele care mă scăpase de la moarte…

Am cărat trupurile băieților și le-am urcat în camion, nefiind în stare să le lăsăm acolo în mijlocul înspăimântătoarelor nisipuri liliachii. Sau, mai știi, poate că în fundul sufletului meu trăia nădejdea vană că ei nu muriseră cu adevărat și că, buimăciți de o forță necunoscută nouă, își vor mai reveni fără veste la viață. Dar nici Darhin și nici eu n-am schimbat o vorbă.

Ochii bătrânului mongol mă urmăriră îngrijorați până când așezându-mă în locul lui Grișa am pornit motorul. Punând mașina în mișcare, mi-am mai aruncat pentru ultima oară privirea asupra locului aceluia, prin nimic deosebit de restul pustiului și totuși un loc în care pierdusem jumătate din detașamentul încredințat mie. Cât de bine și de voios mă simțisem abia cu o oră în urmă și cât de singuratic mă aflam acum! Mașina porni. Uruitul trist al pinioanelor vitezei întâia mi se păru de neîndurat. Darhin ședea în cabină, alături de mine, și se uita atent să vadă cum mă descurc cu comenzile, apoi asigurându-se că mă pricep, își mai veni în fire.

În seara aceea, n-am putut ajunge decât până la locul popasului din noaptea precedentă. Aici, în preajma punctului astronomic, la poalele movilei de piatră, am îngropat pe tovarășii noștri de drum. Descompunerea le și atinsese trupurile și ucisese în noi speranța oricărei posibilități de „înviere”.

Nici astăzi, după atâta vreme, nu-mi pot aminti fără tulburare de noaptea aceea tăcută în vârful munților posaci. De cum a mijit de ziuă, am pornit să străbatem cât se putea de repede podișul semănat cu pietriș negru. Cu cât ne depărtam de înfiorătorul Djungar-Gobi, cu atât mă simțeam mai liniștit. Traversarea pustiului Dolon-Hali-Gobi, o muncă deosebit de grea pentru un șofer fără experiență cum eram eu, îmi răpi toată atenția, distrăgându-mă oarecum de la gândurile amare și de la pierderea suferită.