Ivan Efremov - Lacul Duhurilor de Munte

Cu asta s-au încheiat savantele noastre discuții. Noaptea care coborâse ne obliga să ne concentrăm toată luarea-aminte asupra greutăților drumului. La intrarea în defileu, ne-am luat rocile culese la venire și am pătruns în bezna trecătorii. Cred că niciodată de-a lungul vieții mele de călător n-am trecut prin greutăți atât de mari ca în noaptea aceea, când am străbătut trecătoarea Kiveta. La fiecare pas ne prăvăleam în apă. Cizmele de blană ne erau tot mai îngreunate de gheață. Era greu de mers pe gheața lunecoasă, încărcați cum ne găseam de atâtea poveri. Iar când am ajuns la treptele cascadelor înghețate, cădeam întruna și ne rostogoleam la vale. În scurtă vreme și hainele ude de pe noi înghețară tun. Tot corpul ni se umpluse de vânătăi. Nu mai știu câți kilometri am parcurs în aceste condiții, știu doar că la un moment dat ne-am oprit, nemaifiind în stare să ne mai continuăm drumul. Înțelegeam însă perfect de bine că trebuie să mergem mai departe; fără foc, orice oprire putea să însemne sfârșitul. Iar de făcut foc era cu neputință; în jurul nostru nu se aflau decât stânci și ghețuri. Deodată îmi amintii de lumânare. Ce noroc că n-o aruncasem acolo în peșteră! Va putea arde ca într-o cameră în văzduhul neclintit din trecătoare. Am aprins cu greu fitilul înghețat și ne-am urnit mai departe, ținând când unul, când altul lumânarea aprinsă deasupra capului. Acum cascadele de gheață ale Kivetei ni se păreau mai puțin îngrozitoare; puteam coborî și luneca cu grijă, fără să mai cădem la tot pasul. Căpătâiul de lumânare ne sluji aproape o oră. Iar când mucul se stinse și bezna ne cuprinse din nou, nu ne mai rămăsese decât puțin drum până la ieșirea din trecătoare. Sus de tot, chiar deasupra capetelor noastre, agățată de creasta unui pisc, apăru luna târzie, luminând peretele din dreapta al defileului întunecos. Dar mai trecu destulă vreme până când zidurile negre se descleștară și ne dădură drumul să pășim liberi în câmpia argintată de zăpadă. Nu ne mai rămâneau de făcut până la cort decât patru kilometri. Dar lemne nu se găseau nici pe aici. Am mai făcut vreo cinci sute de metri prin depresiune și deodată am simțit că nu mai pot; mă lăsa inima. Prea o supusesem la încercări în ultimele douăzeci și patru de ore; un drum greu, pe un ger cumplit de șaizeci de grade, în haine grele, ude, cu o serioasă povară pe umeri, încordarea supraomenească la coborârea prin defileu și peste toate, imposibilitatea de a respira adânc, de a înfrânge refuzul plămânilor să inspire aerul înghețat…

Mai e de mirare că până și doi oameni căliți și încercați cum eram geologul și cu mine, rămăseserăm fără puteri la sfârșitul unui asemenea drum?… Fără să mai zăbovească o clipă, geologul acceptă propunerea mea de a ne lepăda aici sacii cu probe de rocă și tot restul echipamentului aflat asupra noastră.

Abia ne mai târam pe zăpada scârțâitoare, încurajându-ne unul pe altul. Cu fiecare pas rămâneam tot mai sleiți de puteri. Am mai făcut așa încă o mie de metri, încă cinci sute… și geologul se clătină pe picioare, căzu în patru labe pe zăpadă și rămase întins suflând din greu. Luptând cu propria-mi slăbiciune, mă apropiai de el și mă străduii să-l conving: trebuie să te ridici, trebuie să mergem mai departe. Dar el îmi răspunse că acum totul îi este indiferent, fie ce-o fi, mai departe nu poate merge. Și totuși am izbutit să-l fac să se scoale și să pornească mai departe. Dar peste alte câteva sute de metri, am simțit că nici eu nu mă mai pot mișca. Făcând o mare sforțare și încordându-mi toată voința am mai parcurs, numărându-i în gând, încă două sute de pași, apoi încă o sută, încă cincizeci, și… ca și geologul, puțin mai înainte, m-am prăvălit în zăpadă. O liniște binefăcătoare puse stăpânire pe toată ființa mea. Să dorm, să dorm… și nimic altceva!… Dar un ultim licăr conștient îmi șopti că a dormi acuma înseamnă… să nu mă mai trezesc niciodată… Și-am fost cuprins de mânie. Deodată răsună un tropot asurzitor. Se întorcea geologul, se întorcea viața, se întorcea dorința irezistibilă de a mă ridica și de a porni mai departe. Nu-mi mai amintesc cât timp am umblat așa, sprijiniți unul de altul, temându-ne să ne despărțim măcar cu un pas, alungând din minte până și gândul de odihnă.

La un moment dat, am călcat pe o rămurică uscată, pe un ciot ascuns sub zăpadă. Trosnetul nemaipomenit de puternic al crăcuței frânte reuși să pătrundă până în sfera conștiinței mele aproape adormite, stinse. Deodată îmi amintii totul: și vuietul extraordinar al stâncilor prăvălite, și tropotul răsunător al „oaspetelui” din noaptea precedentă și zgomotul neobișnuit de puternic al pașilor geologului… M-am oprit, mi-am scos mănușa întărită ca o scoarță de copac și am apucat revolverul. Împușcătura revolverului, un browning ca toate celelalte, răsună ca un trăsnet, de parcă ar fi fost o salvă de tun nu alta. Zgomotul se rostogoli ca un val umplând întreaga vale. Am continuat iar și iar să slobozesc din revolver chemările mele răsunătoare, până când am auzit în sfârșit niște strigăte de răspuns, însutite de ecoul puternic al munților. Apoi mi-am băgat mâna cu pistolul în buzunar și abia descleștându-mi degetele înlemnite, m-am prăvălit în genunchi alături de geolog.

Am ațipit îndată, dar curând am fost treziți de zgomotul unor pași ce se apropiau: în ajutorul nostru alergau cei doi iakuți, însoțiți de Alexei.

Auzind focurile de armă, ei înțeleseseră ce se petrecea. Alexei adusese în sân o sticlă cu ceai fierbinte și una de vodcă. Tovarășii m-au cărat până în cort. Fără să ne mai dezbrăcăm, ne-am cufundat amândoi într-un somn adânc. Peste o vreme Alexei ne-a trezit să îmbucăm ceva și să ne culcăm ca oamenii. A doua zi dimineață ne-am venit în fire de-a binelea.

Proviziile erau pe terminate și spre marea bucurie a celor doi iakuți, am hotărât să pornim degrabă la drum, fără să mai cercetăm sacii cu probe, pe care Gabîșev și Kilcegasov îi culeseseră de unde i-am lăsat noi în ajun. Voiam cu toții să întâmpinăm anul nou într-un loc mai puțin trist ca depresiunea Kivetei.

Înainte de plecare, Gabîșev se apropie de mine zâmbind cu sfială, așteptă până terminai de legat sania cu bagaje și îmi spuse încet:

— Eu înțeles care stăpân umblat aici… Și Kilcegasov înțeles. Asta zgomot aici, tare, tare, asta ren al nostru umblat…

Și călăuza izbucni în râs, îmi clipi complice și se îndreptă spre sania lui.

Drumul înapoi, pe pârtia bătătorită, îl făcurăm într-un ritm mult mai vioi…

Cea de a doua zi a anului 1936 ne găsi aproape de tot de valea Cearîi. Renii alergau fără efort pe pârtia așternută de sania lui Kilcegasov. Alexei cânta un cântec de dor despre „Căutătorul de aur ce aleargă spre Vitim în luptă cu gerul cumplit”. Sania se afunda mereu în zăpadă, se legăna cu mine lin, soarele sclipea voios, argintând panglica albă a râului înghețat…

La invitația guvernului Republicii Populare Mongole, am lucrat două veri de-a rândul la completarea unor măsurători geodezice la granița de sud a Mongoliei. Îmi mai rămânea să determin și să înalț vreo două-trei puncte astronomice în colțul sud-vestic al frontierei dintre Mongolia și China. Executarea acestei misiuni era destul de anevoioasă, căci trebuiau străbătute pustiuri nisipoase, greu accesibile și aproape complet lipsite de apă. Echiparea unei mari caravane de cămile cerea vreme îndelungată. Nu mai spun că o călătorie cu asemenea mijloace arhaice de transport mi se părea insuportabil de înceată, mai cu seamă acum când mă obișnuisem să zbor dintr-un loc într-altul cu mașina.