Ivan Efremov - Lacul Duhurilor de Munte

„Gaz”-ul meu credincios, o camionetă de o tonă și jumătate, mă slujise cu conștiinciozitate până acum, dar bineînțeles că de aici încolo ar fi fost cu neputință să mă aventurez cu ea în asemenea nisipuri pustii. Altă mașină, mai potrivită, nu aveam la îndemână. Dar, în timp ce noi, delegatul Comitetului Științific al Mongoliei și cu mine, ne frământam să găsim o soluție, sosi la Ulan-Bator o însemnată expediție științifică din Uniune. Camioanele ei, nou-nouțe, „încălțate” cu supraanvelope special concepute pentru străbaterea nisipurilor întinse, treziseră curiozitatea întregului oraș. Șoferul nostru, Grișa, un băiat foarte tânăr și pasionat, dar în schimb mecanic priceput și mare amator de călătorii lungi, își tot făcea de lucru la garajul expediției, unde cerceta plin de invidie nemaipomenita inovație în materie de anvelope. El mi-a dat ideea, datorită căreia mașina noastră a căpătat, cu ajutorul Comitetului Științific, „picioare” noi, cum le spunea Grișa. Picioarele acestea erau niște roți foarte mici în diametru, mai mici chiar decât discurile de frână, pe care se montau anvelope de o grosime mare de tot cu dinți și ondulații deosebit de proeminente. Încercarea mașinii noastre „încălțate” cu aceste supraanvelope a dat rezultate remarcabile în cele mai adânci nisipuri. Mie, ca unui om cu mare experiență în materie de lungi călătorii cu automobilul prin locuri neumblate și fără drumuri, mie, spun, mi se părea aproape de necrezut ușurința cu care mașina răzbătea prin nisipurile cele mai nestabile și mai adânci. Cât despre Grișa, el se jura să străbată cu supraanvelopele lui tot deșertul Gobi, de la răsărit la apus, fără niciun popas.

Maiștrii automobiliști ai expediției ne-au înzestrat nu numai cu anvelope, ci și cu felurite instrucțiuni, sfaturi, precum și cu o sumedenie de urări de bine. Și curând, luându-și rămas bun de la Ulan-Bator, căsuța noastră pe roate se pierdu într-un nor de praf, gonind drept spre Țețerlig. În camionul nostru, acoperit bine cu un coviltir înalt de foaie de cort, se aflau prețioasele supraanvelope, canistrele cu apă și butoiul cu benzină de rezervă. Nenumăratele noastre călătorii ne făcuseră să avem o strictă și economicoasă repartizare a locului ocupat de oameni și bagaje. În cabină, alături de șofer, era locul meu. Sub parbriz era instalată un fel de măsuță pliantă la care puteam lucra și pe care se afla planșeta de pichetaj. Tot aici era montată o mică busolă marină, cu ajutorul căreia ne însemnam drumul parcurs, ca și un spidometru, care înregistra distanțele parcurse de mașină. În spate, sub foaia de cort, locul era distribuit astfel: în colțurile dinspre cabină se aflau două lăzi mari cu piese de schimb și cauciucuri. Pe una din ele ședea ajutorul meu, care era calculator și radiofonist, pe cealaltă, călăuza noastră, care avea și funcția de tălmaci; un bătrân mongol înțelept, om umblat și trecut prin multe încercări. Călăuza ședea pe lada din stânga, pentru ca, aplecându-se spre fereastra cabinei, să poată arăta șoferului încotro s-o apuce. Ajutorul meu, radiofonistul, vânător pasionat, ședea pe lada din dreapta înarmat cu un binoclu și o carabină. Tot în grija lui se afla teodolitul și universalul „Hildebrant”. În spatele lor, camionul era încărcat cu tot felul de lucruri rânduite cu mare grijă: saltelele strânse sul, cortul, lăzile cu vase, cu alimente și multe alte lucruri necesare într-o asemenea călătorie.

Prima țintă a drumului nostru era lacul Orok-nor, iar de acolo trebuia să ajungem tocmai în colțul cel mai de miazăzi al Republicii, în partea de dincolo de Altai a deșertului Gobi, la trei sute de kilometri sud de lacul Orok-nor. Camionul nostru traversă munții Hingai și răzbătu până la marea șosea pentru automobile a acestui ținut. Aici, în localitatea Tața-gol, ne-am revizuit motorul într-un mare garaj și ne-am aprovizionat cu benzină pentru tot drumul. Iată dar că eram pregătiți să înfruntăm lupta hotărâtoare cu necercetatele nisipuri ale deșertului Gobi-Zaaltaiski. Combustibilul pentru întoarcere urma să ne fie pus la dispoziție la Orok-nor, mai târziu.

În această parte a drumului n-am întâlnit nicio piedică. Până la Orok-nor, am străbătut câteva sectoare grele, nisipoase, dar cu ajutorul miraculoaselor supraanvelope le-am trecut cu bine și în seara zilei a treia, am zărit în depărtare culmea netedă a munților Zhî, scăldată în lumina trandafirie a amurgului.

Urcând pantele, motorul zbârnâia vitejește, de parcă s-ar fi bucurat și el de răcoarea înserării. Am hotărât să profităm de noaptea rece și am continuat să lunecăm la lumina farurilor aproape până în zori, când de pe culmea unui delușor argilos am zărit panglica largă a tufărișului de pe malurile lacului Orok-nor. Călăuza și Mișa care moțăiau în mașină săriră jos. Am ales repede un loc de popas, ne-am adunat vreascuri pentru foc și ne-am instalat cu toții pe un covor așternut lângă mașină, să bem ceaiul și să discutăm planul celor ce aveam de făcut a doua zi. De aici începea porțiunea necunoscută a drumului nostru și pentru început voiam să-l cercetez și să stabilesc un punct astronomic corect, pentru a verifica unele afirmații ale lui Vladimirțev, care mi se păreau îndoielnice. Șoferul intenționa să facă o revizie serioasă a motorului, Mișa să doboare niscai vânat, iar bătrânul Darhin să stea de vorbă asupra drumului cu vreun localnic. Iată de ce popasul de douăzeci și patru de ore, hotărât de mine, fu primit cu unanimă bucurie.

După ce am stabilit din ce direcție și sub ce unghi caroseria camionului ne va umbri mai bine, ferindu-ne în zori de razele soarelui, ne-am făcut culcușurile pe un covor larg și ne-am culcat. O adiere umedă foșnea ușor prin stufăriș și mireasma deosebită a unei plante necunoscute se amesteca cu mirosul motorului încins, duhnind a benzină, cauciuc și ulei. Tare era plăcut să-ți întinzi în voie picioarele ostenite și culcat pe spate, să-ți afunzi privirea în cerul scânteietor! Am adormit și eu destul de curând, dar înainte de a mă cufunda în somn, am auzit alături de mine respirația egală a șoferului. Călăuza și ajutorul meu, Mișa, mai șușotiră multă vreme între ei.

M-am trezit dimineața, din pricina căldurii. Soarele alunecase peste o bună parte din umbra mașinii și-mi dogorea picioarele. Grișa își făcea de lucru la roțile din față, îngânând încetișor un cântec. Mișa și Darhin lipseau. Am sărit în picioare și după o baie în lac și un ceai fierbinte, m-am dus să dau o mână de ajutor șoferului.

Împușcăturile, care răsunară de undeva de departe, mărturiseau că nici Mișa nu-și irosește vremea de pomană. Am terminat verificarea mașinii abia către seară. Mișa se întoarse cu câteva rațe, două dintre ele ni se părură deosebit de frumoase; o specie necunoscută mie. Grișa se apucă să pregătească supa, iar radiofonistul instală antena portativă și-și pregăti aparatul de emisie-recepție pentru a prinde emisiunea de seară a buletinului meteorologic. Eu am pornit să caut în jurul taberei un loc prielnic pentru observații astronomice și înălțarea unui stâlp trigonometric. La întoarcere, apropiindu-mă de mașină, am constatat îndată că masa era gata. Călăuza care se întorsese ceva mai înainte îi povestea ceva lui Mișa și șoferului. Zărindu-mă pe mine, bătrânul amuți. Grișa însă îmi spuse zâmbind nepăsător cu toată gura:

— Vrea să ne bage-n sperieți moșneagul, Mihail Ilici! Cică dac-om porni în direcția stabilită chiar mâine încăpem în gheara diavolului! Nu-i chip să scăpăm în niciun fel!