Ivan Efremov - Lacul Duhurilor de Munte

Curând se întunecă de tot. Razele încrucișate ale farurilor porniră să lunece repede în fața mașinii, mărind cu lumina lor piezișă toate măruntele neregularități ale drumului. Întunericul se făcu și mai dens și sentimentul de izolare, de lipsă de contact cu tot restul lumii deveni și mai puternic… O masă întunecată, cu contururi neprecise, creștea, înălțându-se mereu drept în calea noastră — niscai dealuri pesemne. Era timpul să ne oprim și să ne mai odihnim puțin până-n zori. La poalele dealurilor puteau fi unele râpe, pe întuneric era deci destul de primejdios să ne urmăm călătoria. În scurt timp, culmile rotunjite ale dealurilor începură să se deseneze mai limpede pe fondul sângeriu al cerului. Era lanțul Noin-Bogdo, foarte scund în locul acela. După ce am trecut fără greutate linia dealurilor, am ajuns într-o vale largă și ne-am oprit să montăm supraanvelopele; pășeam în Dolon-Hali-Gobi. Deșertul își desfășura la picioarele noastre covorul uniform al nisipurilor cenușii-roșcate. În zare, departe, abia de se ghicea prin fumegarea ceții un alt lanț de munți. Munții aceștia se numiseră în vechime Koisi-Kara, ei erau ținta călătoriei mele. Intenționam să-mi fac măsurătorile astronomice de pe acest nu prea înalt podiș muntos, care desparte cele două câmpii nisipoase ale deșertului Djungar-Gobi.

Dacă am găsi pe acolo apă potabilă, am traversa cu ajutorul supraanvelopelor deșertul, cam până la frontiera Chinei și am reface măsurătorile și din acel punct. Într-un fel sau într-altul trebuia să ne grăbim. Probabilitatea de a găsi apă într-un loc necunoscut călăuzei noastre nu era prea mare, iar o abatere de la ruta stabilită prezenta oarecare pericol din pricina inevitabilului consum suplimentar de combustibil.

Neținând seama că deasupra nisipurilor se și pornise să tremure aerul încins, am pornit înainte. În întâmpinarea noastră veneau necontenit mereu alte și alte valuri ale mării înmărmuritelor și dogoritoarelor nisipuri. Galbenul deșertului se prefăcea uneori în cenușiu sau roșiatic, alteori jocul razelor de soare scălda în toate culorile pantele dunelor de nisip.

Pe alocuri, pe creasta dunelor se legănau niște ierburi aspre, uscate. O jalnică răbufnire de viață, care nu putea schimba defel impresia dominantă că te afli pe un sol mort…

Pulberea măruntă a nisipului pătrundea în tot locul, așternându-se ca o pudră mată pe mușamaua neagră a pernelor mașinii, pe marginea nichelată a tabloului de comandă, pe carnetul de însemnări, pe sticla busolei. Firicelele de praf îți scârțâiau între dinți, îți zgâriau obrazul congestionat, îți făceau mâinile scorțoase, acopereau tot ce aveam în camion. Când mașina se oprea, ieșeam din cabină și mă cățăram pe dunele cele mai înalte, încercând să descopăr cu binoclul sfârșitul înfiorătoarelor nisipuri. Dar dincolo de tremurul văzduhului încins nu se vedea nimic. Deșertul părea nețărmurit. Văzând la picioarele mele camionul aplecat puțin pe o parte, cu ușile deschise ca niște aripi desfăcute, neputincios, mă străduiam să-mi înfrâng neliniștea care mă copleșea, totuși uneori mă gândeam că oricât de bune erau anvelopele cele noi, câte nu se pot întâmpla cu un camion! Iar dacă intervenea o stricăciune mai gravă, de nereparat pe loc, ne rămâneau destul de puțini sorți de a scăpa din meleagurile acelea pustii. „Nu cumva fusesem prea îndrăzneț avântându-mă în adâncul acelor nisipuri și primejduind viața oamenilor ce-mi fuseseră încredințați?” Cam acestea erau gândurile care mă asaltau tot mai des în nisipurile pustiului Dolon-Hali. Dar încrederea în mașina noastră mă reconfortă. Purtarea bătrânului Darhin avea asupra-mi același efect liniștitor. Chipul lui imobil de „Buda indian” era cu desăvârșire calm. Cât despre tinerele mele ajutoare, ele nu se preocupau prea mult de posibilitatea vreunei primejdii.

Mă tulbura cu osebire faptul că, după un drum de aproape cinci ceasuri, tot nu se iveau încă în zare niciun fel de munți. În al șaizeci și șaptelea kilometru, valurile de nisip începură să descrească vizibil și totodată terenul începu să urce. Am înțeles despre ce-i vorba abia peste vreo cinci kilometri, când ajungând pe culmea unei movile argiloase Grișa frână brusc mașina. Nisipurile pustiului Dolon-Hali umpleau fundul unei depresiuni întinse și netede. Cât timp ne-am aflat pe fundul acestei depresiuni, bineînțeles că nu puteam zări munții din zare. De îndată ce am ajuns însă pe marginea ei ne-am și trezit pe întinderea netedă ca masa a unui podiș, semănat din belșug cu pietriș, munții ni s-au arătat, fără veste, drept înaintea noastră, la vreo cincisprezece kilometri spre sud. Pietrișul sclipitor, care acoperea tot podișul, cât vedeai cu ochii, avea o culoare cafenie închis, ba pe alocuri aproape neagră. N-aș putea spune că pustiul acesta negricios mi-a făcut o impresie prea plăcută. Totuși faptul că ajunseserăm pe un teren drept și stabil era pentru noi o adevărată bucurie. Până și netulburatul Darhin, zâmbind mulțumit, își netezea cu degetele bărbuța-i rară. Supraanvelopele fură expediate să se odihnească sus în camion. După încetineala cu care ne mișcaserăm pe nisip, repeziciunea cu care am ajuns la poalele munților ni se păru nemaipomenită. Aici a trebuit să zăbovim o vreme rătăcind în căutarea unui izvor.

Către apusul soarelui am ajuns pe versantul de miazăzi al munților, unde am găsit un izvor în fundul unei râpe adânci, care se vărsa într-o trecătoare largă. Aveam acum apă din belșug. Fără să mai aștept să fiarbă ceaiul, am pornit împreună cu Mișa spre culmea cea mai apropiată, ca să mai apucăm înainte de apusul soarelui să alegem un loc potrivit pentru măsurătorile noastre astronomice. Munții nu erau prea înalți, culmile lor golașe se ridicau cam până la vreo trei sute de metri înălțime. Lanțul munților avea o formă curioasă, aducând cu secera lunii. Arcul ei se deschidea către sud, spre deșertul Djungar-Gobi, iar spatele rotund era întors către nord și cobora în pante ceva mai repezi. În partea de miazăzi a arcului muntos, între coarnele „lunii” se întindea linia aproape dreaptă a unei râpe lungi, coborând ca un mal spre dunele înalte ale mării de nisipuri. Sus, se afla un podiș întins și neted, acoperit cu ierburi aspre și înalte. Podișul era înconjurat din trei părți de piscurile conice, ascuțite și dințate ale culmilor arcului de munți. Crestele acestea ferăstruite de vânturi păreau deosebit de sumbre. Mă simțeam cuprins de un simțământ neplăcut de totală izolare; nu zăreai în jur decât nesfârșite întinderi pustii, atât la sud cât și la est și la nord. Doar departe, către vest, în zare se vedeau ca prin ceață niște munți tot atât de scunzi, incolori și singuratici, ca și aceia pe care ne aflam.

Podișul dintre coarnele lanțului de munți era un punct de observație ideal pentru măsurătorile noastre, așa că ne-am cărat încoace toate instrumentele noastre, precum și stația de radioemisie-recepție. Apoi veniră la noi și călăuza cu șoferul, aducând cu ei paturile de campanie și alimentele. Departe, jos, rămăsese doar camionul, care de aici aducea cu o gâză cenușie. Liniștea mormântală a munților pustii, tulburată doar de foșnetul abia auzit al vântului, ne-a copleșit pe toți, făcându-ne tăcuți și gânditori. Tovarășii mei se întinseră pe covor să se odihnească, doar Mișa se apucă să lege agale contactele bateriilor cu aparatul de radio. M-am apropiat de malul râpei și am rămas multă vreme cu ochii ațintiți în jos spre deșert. Stâncile roase de vânturi se înălțau abrupte deasupra tufelor sărace ale pelinului argintiu. Depărtările uniforme se întindeau până-n zarea roșiatică a amurgului, iar în spatele meu se înălțau sălbatice și posomorâte crestele ferăstruite ale culmilor. Nețărmurita tristețe a morții, liniștea aceea fără nădejde pluteau peste insulița muntoasă, pe jumătate ruinată, prăvălită în nisipuri, fărâmițându-se neîncetat și topindu-și dunele deșertului, care o asalta din toate părțile. Privind peisajul acesta dezolant, mi-am imaginat chipul Asiei Centrale ca pe o enormă fâșie de pământ străvechi, ostenit să mai trăiască, o fâșie de pustiuri aride, încingând mijlocul continentului. Aici se încheia lupta forțelor cosmice primitive cu viața. Numai materia neclintită a rocilor mai lupta tăcută cu distrugerea… Tristețea de nedescris a priveliștii înconjurătoare pătrunse curând și în sufletul meu.