Ivan Efremov - Lacul Duhurilor de Munte

După ce ne-am strecurat prin desișul cedrilor, ne-am pomenit într-o poiană întinsă, unde se tăvăleau câțiva colți, dar nu de mamut, încovoiat ca un arc, ci aproape drepți ca aceia ai uriașilor elefanți africani. Am numărat vreo patrusprezece asemenea colți. Cei mai mari atingeau cam trei metri lungime. Fildeșul se înnegrise de vreme, iar capătul de la rădăcina colților se fărâmița în așchii mărunte. N-am găsit aici nici dinți, nici alte oase de elefant. De pe o movilă pe care ne cocoțaserăm am descoperit către centrul platoului o altă grămadă de colți, mult mai mare ca prima. Zăceau stivuiți ca niște metri de lemne pe o suprafață destul de mare. Ne-am repezit într-acolo, întrecându-ne unul pe altul și scoțând strigăte de bucuroasă surpriză. Erau în stiva aceea câteva sute de colți. Ici-colo se ițeau din grămadă oase uriașe, care se spulberau la cea mai mică atingere.

Nu departe de vârful movilei, printre stâncile colțuroase de cuarț, se zărea o râpă adâncă, săpată de ape. N-o fi asta „gaura din pisc” despre care ne pomenise Kilcegasov? În malul stâng al râpei, am descoperit o grotă, a cărei intrare largă era pe jumătate acoperită de bolovani și ne-am strecurat înăuntru. La început a trebuit să ne cățărăm în sus prin niște galerii cu bolți de gheață, apoi am început să coborâm repede și curând ne-am pomenit într-o beznă adâncă. Din fericire în rucsacul geologului am găsit o bucată de lumânare, care urma să ne mai scape pe viitor de o altă mare încurcătură. Peștera în care ne aflam era mare și avea câteva galerii laterale foarte înalte. Din pojghița groasă de gheață care acoperea solul ieșeau o sumedenie de oase de animale. Am pornit în lungul uneia din galerii, care ni se păruse mai înaltă și după câțiva pași am scos amândoi deodată un strigăt de uimire. Pe stânca netedă a pereților galeriei se zăreau la lumina lumânării contururile uriașe ale unor animale înfățișate pe piatră. Unele imagini erau săpate cu trăsături adânci, altele desenate cu culoare, negru și roșu, uimitor de bine păstrate. Linia desenelor era foarte precisă și surprinzător de expresivă. În pâlpâirea legănată a lumânării, animalele păreau vii. Mut de uimire, priveam desfășurarea scenelor din viața Africii, înfățișate pe pereții negricioși ai acestei peșteri. Iată antilopele, iată leii, iată în sfârșit elefanții uriași cu urechile depărtate ca aripile liliecilor. Iată și rinocerii africani cu două coarne pe nas…

— Ptiu drace, — exclamai eu, — păi rinocerii și elefanții trăiesc în Africa!

Găseam mereu noi desene. Iată hiena tărcată cu gheb în spinare, iată girafele, zebrele vărgate! Imaginea Africii rătăcită în inima ghețurilor din fundul munților Siberieni! În peșteră era relativ cald. Am uitat cu totul de încălțările mele ude și înghețate. Îmi era cald de parcă mă aflam în suflarea arșiței de sub cerul african.

Mai departe am descoperit două nișe, pline cu colți de elefant. Erau adunați aici colți deosebit de mari, de aproape patru metri lungime. Stivuiți, tot ca lemnele, colții sclipeau la flacăra lumânării, arătându-și suprafețele lucioase, galbene-negricioase.

Eram furat de descoperirea noastră și mă repezeam tocmai spre o altă galerie a peșterii, când geologul mă readuse la realitate, amintindu-mi că este ora trei. Ne mai rămânea doar un ceas și jumătate până să se întunece. Trebuia să ne grăbim. Era prea primejdios să înnoptăm în locurile acestea despădurite, pe un ger de șaizeci de grade, fără foc, cu hainele ude. Totuși am mai zăbovit vreo jumătate de oră, cercetând înfrigurați să găsim măcar o urmă a oamenilor care au locuit și au desenat aici imaginea animalelor africane. Ardeam de dorința de a afla cât mai multe amănunte despre tainicii locuitori ai peșterii. Din păcate însă, n-am putut da de nimic altceva afară de două vârfuri de lance cioplite din piatră și de o sculă de os a cărei destinație îmi era necunoscută.

Soarele coborâse de mult după crestele munților, când, încărcați din plin cu probe de colți, oase și dinți, am escaladat meterezul de granit și ne-am întors pentru ultima oară privirea spre locurile acelea uimitoare. Gândurile se înlănțuiau cu repeziciune. Mi-am amintit despre marile migrațiuni de animale din Africa în Asia, despre ipoteza că înainte de perioada înghețurilor geologice, dincolo de Baikal și în nordul Mongoliei se întindea o stepă fierbinte, unde trăiau struți, antilope și girafe. Abia atunci pricepui că descoperisem ultimul fort înaintat dinspre miazănoapte-răsărit al Africii, cel mai îndepărtat locușor, unde a ajuns valul animalelor africane, înainte de marile înghețuri.

Se petrecuse cu mine un lucru cu adevărat neobișnuit; tânjind după Africa, în defileurile geroase ale Siberiei, descoperisem printre stâncile ei un colțișor de lume, în care era întipărită viața vechii Africi, un colțișor de lume, rămas neatins din acele îndepărtate vremi. Și atunci, cine erau oare acei oameni misterioși care ne lăsaseră imaginile din peșteră? De vreme ce trăiseră încă înainte de înghețul geologic, însemna că aparținuseră unei rase grozav de vechi. Și totuși rasa aceea era încă pe atunci relativ foarte dezvoltată, judecând după măiestria desenelor din peșteră. Asemenea desene nu mai găsise nimeni în Siberia, ba nici în restul Uniunii. În așezarea regulată a blocurilor de stâncă, am întrezărit o mare asemănare cu misterioasele monumente uriașe, de piatră nelucrată, care se întâlnesc adesea în Africa centrală și în cea răsăriteană. Da, ipoteza cea mai plauzibilă era aceea că oamenii cu pricina care veniseră încoace din Africa, urmărind șuvoiul animalelor în migrațiune, erau vechi triburi de artiști și viteji vânători de elefanți uriași.

Uimit de această ipoteză, făceam, ca orice cercetător, tot felul de deducții grăbite, încercând să găsesc dintr-un condei explicațiile cele mai plauzibile la întrebările ce se nășteau mereu în mintea mea. Dar abia treptat, am început să înțeleg toată însemnătatea descoperirii noastre. Acum își putea găsi dezlegarea vechea dispută dintre oamenii de știință: a existat un singur mare îngheț, sau au fost mai multe? Era sigur că fusese un singur îngheț. Acum se vedea necesitatea de a reconsidera cu totul într-alt chip părerile geologilor asupra istoriei acestei regiuni a Siberiei în era cuaternară, ca și opiniile zoologilor asupra zonelor locuite în trecut de diferite animale și originea faunei actuale a acestor locuri. Și, în sfârșit, lucrul cel mai interesant — oamenii de pe aici, locuitorii cei mai vechi ai Siberiei centrale, se dovedeau a fi deodată contemporani, tot atât de vechi, ba poate înrudiți cu cei găsiți numai la miazăzi și la apus. Da, oamenii de știință vor trebui să chibzuiască în fel și chip asupra descoperirii făcute cu multă trudă și abnegație de o mână de cercetători în inima acestor munți înghețați, sub apăsarea unui ger cumplit.

Am coborât tăcuți spre râu, spre intrarea în trecătoare, unde lăsaserăm săculețele cu probele de rocă culese în defileu. Geologul mă întrebă la un moment dat ce cred despre descoperirea noastră. I-am povestit gândurile care mă frământau și el se arătă de acord cu ipotezele mele.

— Da, socotesc și eu că oasele și desenele din peșteră sunt mai vechi decât vârfurile acestea de munți, mai vechi decât înghețul geologic, spuse el. Peștera a fost săpată în roci calcaroase de niște ape mari. Or, cum ar putea ajunge acum la asemenea înălțime, atâta apă, care să formeze o asemenea peșteră? Când această imensă regiune a fost supusă marilor înălțări de teren și înghețului geologic, și asta s-a petrecut cam acum vreo cincizeci de mii de ani, scoarța pământului s-a crăpat pe aici formând sectoare izolate unele de altele. Unele sectoare s-au înălțat, altele au coborât, dând naștere vârfurilor de munți și depresiunilor. Iar piscul pe care l-am descoperit noi nu este nimic altceva decât un astfel de mic sector al vechii scoarțe pământești, săltate de înălțările de teren. Pesemne că el n-a fost ridicat atât de sus ca unele sectoare (și deci n-a suferit în aceeași măsură înghețul și acțiunea ploilor și vântului), dar nici n-a fost prăvălit ca alte sectoare, și deci n-a fost acoperit de morenele cărate de ghețari și nici de bolovanii aduși de râuri. Iată de ce tot ce se află pe suprafața lui s-a păstrat neatins… bineînțeles dacă nu socotim acțiunea forțelor atmosferice…