Robert Sawyer - Programatorul divin

Atunci a izbucnit iadul.

Pe scara din dreapta noastră urca silenţios dinspre subsol un poliţist în uniformă ETF, cu vestă antiglonţ, având o carabină automată. În mod inteligent, camarazii lui au recurs la o somaţie publică în faţa intrării principale şi, în acelaşi timp, au trimis un contingent prin intrarea personalului, ce dădea spre aleea dintre MRO şi planetariu.

— J.D., răcni bărbatul tuns scurt, zărindu-l pe poliţist, atenţie!

J.D. întoarse arma şi deschise focul. Poliţistul a fost aruncat îndărăt, jos pe treptele late de piatră, iar vesta i-a fost pusă la încercare, rupându-se în mai multe locuri, pe unde a ieşit căptuşeala din ţesătură albă.

În vreme ce J.D. era distras, poliţiştii de pe treptele intrării principale deschiseseră cumva o uşă — cea din extremitatea stângă, cum stăteai cu faţa la muzeu, destinată accesului persoanelor în cărucioare cu rotile; poate că paznicul MRO le dăduse cheia. La adăpostul scuturilor de protecţie, doi poliţişti pătrunseră în vestibul. Uşile interioare nu se încuiau niciodată, deoarece nu era necesar. Un poliţist întinse mâna şi apăsă probabil butonul roşu care comanda uşa pentru vizitatorii cu handicap, fiindcă aceasta se roti lent, deschizându-se. Poliţiştii se conturau pe fundalul lămpilor stradale şi al girofarurilor roşii ale propriilor vehicule de pe stradă.

— Rămâneţi pe loc! strigă J.D. în Rotondă, al cărei diametru mare îi separa pe poliţişti de grupul nostru pestriţ. Avem ostatici!

Poliţistul cu portavocea se număra printre cei care intraseră şi se simţea îndemnat să continue s-o folosească.

— Ştim că extratereştrii nu sunt reali, vorbi el, şi cuvintele lui se reverberară în Rotonda boltită şi întunecată. Ridicaţi braţele şi ieşiţi!

J.D. smuci spre mine arma lui mare.

— Spune-le cine eşti!

Cu forma în care se găseau plămânii mei, îmi era greu să strig, dar mi-am făcut palmele pâlnie în jurul gurii şi m-am străduit pe cât am putut mai bine.

— Sunt Thomas Jericho, am anunţat, custode al muzeului.

Am indicat-o pe Christine:

— Dânsa este Christine Dorati, directoarea şi preşedintele muzeului.

— Ne lăsaţi să ieşim de-aici, strigă J.D., altfel ăştia doi mor!

Cei doi poliţişti se ghemuiră îndărătul scuturilor de protecţie.

După câteva secunde de consultări, portavocea se auzi din nou:

— Care sunt condiţiile voastre?

Până şi eu ştiam că se trăgea de timp. Cooter se uită mai întâi la scara dinspre sud, care urca, apoi la cea dinspre nord, ale cărei trepte mergeau în ambele sensuri. Probabil că i se păruse că zărise ceva mişcându-se acolo — putea să fi fost un şoarece; o clădire veche şi uriaşă ca muzeul are destui şoareci. Trase un glonţ în jos pe scara nordică. Acesta lovi treptele, aşchii de piatră ascuţite zburară în toate părţile şi…

Şi una dintre ele îl lovi pe Barbulkan, al doilea forhilnor…

Şi gura stângă a lui Barbulkan emise un sunet ca „Uuuf!”, iar cea dreaptă făcu „Hap!”.

Şi o garoafă de sânge roşu-strălucitor explodă dintr-un picior de-al său, iar o fâşie de piele ca folia cu bule de aer se desprinse din locul unde lovise schija de piatră…

Şi Cooter exclamă:

— Doamne, Dumnezeule!

Şi J.D. se răsuci şi rosti:

— Iisuse Hristoase!

Amândoi înţeleseră se pare în acelaşi moment. Extratereştrii nu erau proiecţii; nu erau holograme. Erau reali.

Şi brusc, ştiură că aveau în mână pe cei mai valoroşi ostatici din istoria Pământului.

J.D. se retrase un pas, deplasându-se înapoia grupului; părea că-şi dăduse seama că nu-i acoperise suficient pe cei patru extratereştri.

— Toţi sunteţi adevăraţi? întrebă el.

Extratereştrii tăcură. Inima îmi bubuia. J.D. Îşi îndreptă automatul către piciorul stâng al unui wreed.

— O rafală din arma asta, rosti el, o să te lase fără picior.

Tăcu o clipă, lăsându-l să înţeleagă, apoi urmă:

— Te întreb din nou, sunteţi adevăraţi?

Hollus vorbi:

— Ei… sunt… adevăraţi. Noi… toţi… suntem.

Un surâs satisfăcut se lăţi peste chipul lui J.D.

— Extratereştrii, strigă el spre poliţişti, nu sunt proiecţii! Sunt adevăraţi. Avem aici şase ostatici. Vreau ca toţi poliţiştii să se retragă. La primul semn al oricărei şmecherii, o să omor un ostatic — şi nu va fi un om.

— Nu cred că vrei să fii un ucigaş, vorbi poliţistul prin megafon.

— Nu voi fi un ucigaş! răcni J.D. Crimă înseamnă uciderea altui om. Nu veţi putea găsi nici un cap de acuzare împotriva mea. Acum părăsiţi toţi clădirea, altfel extratereştrii ăştia mor.

— Un ostatic îţi este de folos în aceeaşi măsură ca toţi şase! strigă acelaşi poliţist. Lasă pe cinci dintre ei să plece şi stăm de vorbă.

J.D. şi Cooter îşi aruncară câte o privire. Şase ostatici reprezentau într-adevăr un grup mare; le-ar fi fost mai uşor să controleze situaţia dacă n-ar fi avut grija atâtor indivizi. Pe de altă parte, punându-i pe cei şase să formeze un cerc, cu J.D. şi Cooter în centru, ei puteau fi protejaţi de lunetiştii, care ar fi tras aproape de oriunde.

— Nici vorbă! strigă J.D. Voi sunteţi un fel de echipă SWAT, nu? Aţi venit aici cu o furgonetă sau o dubă. Vreau să vă retrageţi, să vă-ndepărtaţi de muzeu şi să lăsaţi duba aia cu motorul pornit şi cheile în contact. Vom pleca spre aeroport cu câţi extratereştri vor încăpea înăuntru şi vrem ca acolo să ne aştepte un avion care să ne ducă… — se poticni — să ne ducă acolo unde vom decide.

— Nu putem face asta, rosti poliţistul cu megafon.

J.D. ridică puţin din umeri.

— Din clipa aceasta voi ucide câte un ostatic la fiecare şaizeci de secunde, dacă mai rămâne cineva în clădire.

Se răsuci către bărbatul tuns scurt:

— Cooter?

Cooter încuviinţă şi începu să numere cu glas tare:

— Şaizeci. Cincizeci şi nouă. Cincizeci şi opt.

Poliţistul cu portavocea se întoarse şi vorbi cu cineva din spatele său. Îl puteam vedea arătând cu braţul, indicând probabil direcţia în care trebuiau să se retragă oamenii săi.

— Cincizeci şi şase. Cincizeci şi cinci. Cincizeci şi patru.

Ochii pediculari ai lui Hollus se opriseră din oscilat şi încremeniseră la depărtarea lor maximă. O mai văzusem făcând aşa, când auzise ceva care o interesa. Indiferent însă despre ce ar fi fost vorba, eu nu auzisem deocamdată nimic.

— Cincizeci şi doi. Cincizeci şi unu.

Poliţiştii ieşeau din vestibulul de sticlă, totuşi protestau nemulţumiţi. Cel cu portavocea continuă să vorbească.

— Bine, rosti el. Bine, ne retragem.

Glasul lui amplificat reverbera prin Rotondă.

— Ne retragem!

Mi se părea că vorbea inutil, dar…

Dar apoi am auzit sunetul pe care-l percepuse Hollus: un uruit slab. Liftul din stânga noastră cobora; cineva îl chemase de la subsol. Poliţistul cu portavoce se străduia în mod deliberat să acopere zgomotul respectiv.

— Patruzeci şi unu. Patruzeci. Treizeci şi nouă.

Ar fi fost sinucidere, m-am gândit, pentru oricine ar fi fost în cabină; J.D. Îl putea ciurui pe cel dinăuntru imediat ce uşile metalice s-ar fi despărţit la mijloc şi ar fi început să gliseze spre lateral.

— Treizeci şi unu. Treizeci. Douăzeci şi nouă.

— Plecăm! răcni poliţistul. Părăsim clădirea.

Ascensorul urca. Deasupra uşilor un şir de pătrăţele indicatoare luminoase — S, 1, 2, 3 — arăta nivelul la care se găsea cabina în fiecare moment. Am îndrăznit să trag cu ochiul într-acolo. „1” tocmai se stinsese şi, peste o clipă, se aprinse „2”. Excelent! Fie că ocupantul liftului ştiuse despre balcoanele de la nivelul al doilea care dădeau deasupra Rotondei, fie i-o spusese chiar paznicul MRO, cel care lăsase probabil poliţiştii să intre.