Robert Sawyer - Programatorul divin

Pentru Nicholas A. DiChario şi Mary Stanton, care au fost alături de noi când am avut cu adevărat nevoie de prieteni.

RAREORI SUNT GĂSITE SCHELETE FOSILE ÎNTREGI. COMPLETAREA FRAGMENTELOR LIPSĂ ESTE ADMISIBILĂ, PE BAZA ESTIMĂRILOR RESTAURATORULUI, DAR, CU EXCEPŢIA EXPONATELOR PUBLICE, PĂRŢILE CARE REPREZINTĂ MATERIAL FOSILIZAT REAL TREBUIE DIFERENŢIATE ÎN MOD CLAR DE CELE CARE SUNT FALSE. NUMAI FOSILELE AUTENTICE CONSTITUIE MĂRTURII REALE, LA PERSOANA ÎNTÂI, DESPRE TRECUT; SPRE DEOSEBIRE DE ELE, CONTRIBUŢIILE RESTAURATORULUI SUNT SIMILARE UNEI NARAŢIUNI LA PERSOANA A TREIA.

Ştiu, ştiu, părea o nebunie ca extraterestrul să vină în Toronto. De acord, oraşul este plin de turişti, dar ai putea crede că o fiinţă de pe altă planetă s-ar îndrepta spre ONU — sau poate spre Washington. Klaatu nu s-a dus la Washington în filmul lui Robert Wise, Ziua în care s-a oprit Pământul!

Desigur, am putea crede de asemenea că e o nebunie faptul că acelaşi regizor care a turnat Poveste din Cartierul de Vest să fi realizat şi un science-fiction de calitate. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, Wise a regizat trei filme SF, unul mai slab ca altul.

Mă abat însă de la subiect. O fac adeseori în ultima vreme — va trebui să mă iertaţi. Şi nu, nu devin senil; am doar cincizeci şi patru de ani, pentru numele lui Dumnezeu! Totuşi, durerile mă împiedică uneori să mă concentrez.

Vorbeam despre extraterestru.

Şi de ce a venit el în Toronto.

Lucrurile s-au întâmplat cam aşa…

Nava extraterestrului a aterizat în faţa fostului Planetariu McLaughlin, care se află chiar lângă Muzeul Regal Ontario, unde lucrez eu. Am spus „fostul” planetariu, deoarece Mike Harris, prim-ministrul strâns la pungă al provinciei Ontario, tăiase finanţarea planetariului. După părerea lui, puştii canadieni nu trebuiau să deţină cunoştinţe despre spaţiul cosmic — un adevărat om al viitorului Harris ăsta! După ce a închis planetariul, clădirea a fost închiriată pentru o expoziţie Star Trek cu vânzare, cu macheta celebrei punţi de comandă a navei în fosta sală circulară pentru proiecţii stelare. Oricât de mult mi-ar plăcea Star Trek, nu-mi vine în minte un comentariu mai trist asupra priorităţilor educaţionale canadiene. Ulterior, alte firme din sectorul privat închiriaseră spaţiul respectiv, însă în acea zi era gol.

Deşi poate că ar fi fost raţional pentru un extraterestru să viziteze un planetariu, s-a dovedit că, de fapt, el dorea să intre în muzeu. Un lucru bun de altfel: închipuiţi-vă ce imagine neplăcută ar fi căpătat Canada dacă primul contact cu altă civilizaţie ar fi avut loc pe solul nostru, dar, când ambasadorul extraterestru ar fi bătut la uşă, n-ar fi avut cine să-i deschidă. Cu domul lui alb asemănător unui iglu gigantic, planetariul este mult retras faţă de stradă, aşa că în faţa lui există o zonă asfaltată întinsă, ce părea perfectă pentru aterizarea unei nave mici.

Eu, unul, n-am văzut aterizarea în direct, deşi eram în clădirea vecină, dar patru persoane — trei turişti şi un localnic — au filmat-o şi, zile întregi după aceea, înregistrarea video a putut fi vizionată la nesfârşit pe posturile televiziunilor din întreaga lume. Nava era un triunghi ascuţit, semănând cu o feliuţă subţire de tort pe care o tai atunci când eşti la regim. Era complet neagră, nu avea duze vizibile şi coborâse silenţios din cer.

Era lungă de vreo treizeci de picioare. Da, ştiu, ştiu — Canada a trecut la sistemul metric, dar eu m-am născut în 1946. Nu cred că cineva din generaţia mea — nici chiar vreun savant, ca mine — s-a simţit vreodată în largul lui cu sistemul metric, totuşi eu o să-mi dau toată silinţa. În loc să fie acoperită cu tot soiul de prostii roboteşti, aşa cum sunt majoritatea navelor spaţiale în toate filmele de la Războiul Stelelor încoace, corpul navei era complet neted. Imediat ce nava a aterizat, o uşă s-a deschis într-o parte. Uşa era dreptunghiulară, mai mult lată decât înaltă, şi s-a deschis glisând în sus — un prim indiciu că ocupantul nu era probabil om; oamenii construiesc rareori uşi de acest fel, din cauza capetelor noastre vulnerabile.

După câteva secunde a ieşit extraterestrul. Semăna cu un gigantic păianjen cafeniu-auriu, cu trup sferic, de mărimea unei mingi mari pentru plajă, şi picioare răsfirate în toate direcţiile.

Un Ford Taurus albastru a intrat în spatele unui Mercedes-Benz maro chiar în faţa planetariului, când şoferii lor au rămas cu gurile căscate în faţa spectacolului. În zonă se aflau destui pietoni, care au părut însă mai degrabă consternaţi, decât îngroziţi — deşi câţiva au luat-o la goană şi au coborât în staţia de metrou Museum, care are două ieşiri în faţa planetariului.

Păianjenul gigantic a străbătut distanţa scurtă până la muzeu; planetariul făcuse parte din MRO şi cele două clădiri sunt unite printr-o pasarelă aflată la nivelul etajului întâi, dar o alee le desparte la nivelul străzii. Muzeul a fost clădit în anul 1914, cu mult înainte ca cineva să se gândească la toate problemele de acces. Spre cele şase uşi principale din sticlă urcau nouă trepte late; abia mult mai târziu a fost adăugată o rampă pentru cărucioarele cu rotile. Extraterestrul s-a oprit o clipă, aparent încercând să decidă ce metodă să folosească. S-a decis pentru trepte; balustradele rampei erau prea apropiate, ţinând seama de felul în care i se răsfirau picioarele.

Ajuns la capătul scării, extraterestrul a fost din nou derutat pentru scurt timp. Probabil că locuia într-o lume tipică SF, plină de uşi care se deschideau glisând automat. Se afla în faţa şirului de uşi exterioare din sticlă, care se deschideau prin tragerea mânerelor tubulare, dar el părea să nu priceapă asta. La câteva secunde însă după sosirea lui, un puşti a ieşit din muzeu, neştiind ce se întâmpla. A scos un ţipăt de uimire la vederea extraterestrului, care a prins calm uşa deschisă cu unul dintre membrele lui — se folosea de şase pentru mers, iar pe două adiacente le utiliza pe post de braţe — şi a izbutit să se strecoare în vestibul. Un al doilea perete din uşi de sticlă îl aştepta la mică distanţă în faţă; zona aceea ajuta la controlarea temperaturii interioare a muzeului. Cunoscător acum al uşilor terestre, extraterestrul a deschis-o pe una dintre cele interioare şi a pătruns în Rotondă, recepţia largă şi octogonală a muzeului; era în asemenea măsură un simbol al MRO, încât, în cinstea ei, revista noastră trimestrială se numea Rotonda.

În stânga Rotondei se găsea sala Garfield Weston, folosită pentru evenimente speciale; în prezent găzduia expoziţia Burgess Shale, la organizarea căreia ajutasem şi eu. Cele mai bune două colecţii mondiale de fosile din situl Burgess Shale aparţineau MRO şi Muzeului Smithsonian; totuşi, în mod normal, nici una dintre instituţii nu le-ar fi expus pentru public. Eu aranjasem ca o selecţie temporară din cele două colecţii să fie prezentată mai întâi aici, apoi în Washington.

Aripa muzeului din dreapta Rotondei adăpostise răposata şi regretata noastră Galerie geologică, dar în prezent găzduia magazine de cadouri şi un local de delicatese din lanţul Druxy’s — unul dintre numeroasele sacrificii pe care MRO le făcuse sub administrarea Christinei Dorati pentru a deveni o „atracţie”.