Robert Sawyer - Programatorul divin

I-am pus embrionului un nume. L-am numit Wibadal, cuvântul forhilnor pentru „pace”.

Era alt copil pe care n-aveam să-l văd crescând sub ochii mei.

Dar, ca şi Ricky al meu, sunt sigur că va fi înfiat, îngrijit, crescut, dacă nu de echipajul din Merelcas, atunci de uriaşa negură ca o palmă care se lăţea peste cer.

Dumnezeu era programatorul.

Legile fizicii şi constantele fundamentale erau codul-sursă.

Universul era aplicaţia care rula de 13,9 miliarde de ani, ducând spre acest moment.

Apariţia prea rapidă în existenţa unei rase a posibilităţii de transcendenţă, a abandonării biologiei era o hibă, o eroare de programare, o complicaţie care nu fusese intenţionată nici o clipă. În cele din urmă însă, prin manipulări atente, programatorul ocolise hiba aceea. Şi Wibadal?

Wibadal era outputul, datele de ieşire. Obiectivul final. I-am urat tot binele din lume.

Străvechea succesiune, motorul permanent al evoluţiei. O viaţă se sfârşeşte; alta începe.

Am intrat din nou în criogenerator, încremenindu-mi pentru următoarele unsprezece luni funcţionarea trupului şi degenerarea lui. Dar când gestaţia lui Wibadal s-a încheiat, Hollus m-a trezit pentru — amândoi o ştiam — ultima dată.

Wreedii anunţaseră că azi avea să fie ziua cea mare; copilul era acum întreg şi avea să fie scos din uterul artificial.

— Fie ca el să exprime tot ce este mai bun în noi toţi, rosti T’kna, wreedul pe care-l cunoscusem prima dată ca hologramă, cu atâtea luni… şi atâtea secole în urmă.

Hollus îşi legănă torsul.

— A… — spuse una dintre gurile ei şi cealaltă concluzionă — … min.

Eu eram ameţit după anabioză, însă am privit fascinat cum Wibadal era scos din uter. Ieşi în univers ţipând, aşa cum făcusem şi eu, şi aşa cum făcuseră toate miliardele dinaintea mea.

Hollus şi cu mine am petrecut ore în şir, uitându-ne pur şi simplu la ea, o formă stranie, bizară, mare deja cât jumătate de om.

— Mă întreb care va fi durata ei de viaţă? m-am adresat prietenei mele forhilnor; poate că era o întrebare ciudată, totuşi durata vieţii era un subiect care nu-mi părăsea mintea.

— Cine… ştie? răspunse Hollus. Lipsa telomerilor nu pare a fi un impediment pentru ea. Celulele i s-ar putea reproduce la nesfârşit şi…

Se opri.

— Şi o vor face, continuă după câteva momente de reflecţie. O vor face. Entitatea aceea — arătă negura călătoare printre stele ce ocupa centrul unui ecran de dimensiunea peretelui — a supravieţuit ultimelor Big Crunch şi Big Bang. Presupun că Wibadal va supravieţui următorului ciclu, devenind Dumnezeu pentru universul care va veni după acesta.

Era o ipoteză năucitoare, deşi poate că Hollus avea dreptate, însă eu nu aveam să trăiesc în nici un caz îndeajuns pentru a o şti cu certitudine.

Wibadal se afla îndărătul unui perete din sticlă, într-o maternitate special construită, care conţinea un singur leagăn rotund. Am ciocănit în geam, aşa cum părinţii de pe planeta mea făcuseră de milioane de ori până atunci. Am ciocănit şi am fluturat din braţ.

Iar Wibadal se foi şi flutură spre mine un apendice scurt şi durduliu. Poate că actualul Dumnezeu nu-mi băgase niciodată în seamă existenţa — chiar şi atunci când venisem la el rămăsese indiferent faţă de mine —, dar această viitoare divinitate mă observase măcar o dată, măcar pentru o clipă.

Şi, pentru clipa aceea, n-am mai simţit nici o durere.

În scurt timp agonia reveni însă; se înrăutăţise mult şi eu slăbisem tot mai rău.

Timpul meu se apropia de sfârşit.

Am scris o ultimă şi lungă scrisoare lui Ricky pentru cazul în care, printr-un miracol, el ar mai fi trăit. Hollus o transmise către Pământ în numele meu; avea să ajungă acolo peste aproape jumătate de mileniu. I-am spus fiului meu ce văzusem aici şi cât de mult l-am iubit.

Apoi i-am cerut lui Hollus o ultimă favoare, un ultim serviciu. I-am cerut ceva ce numai un prieten bun i-l poate cere altuia. I-am cerut să mă elibereze, să mă ajute să mă sting. De pe Pământ luasem doar câteva obiecte în afara medicamentelor pentru cancer şi a celor împotriva durerilor. Adusesem însă şi un manual de biochimie ce conţinea destule informaţii pentru ca medicul lui Merelcas să sintetizeze ceva care, repede şi fără suferinţă, va pune capăt zilelor mele.

Hollus însăşi îmi administră injecţia şi stătu lângă patul meu, ţinându-mi mâna numai piele şi os în una dintre mâinile ei, iar atingerea pielii ei ca o folie cu bule de aer a fost ultimul lucru pe care l-am simţit.

Am rugat-o să-mi scrie ultimele cuvinte şi să le transmită, de asemenea, spre Pământ, astfel ca Ricky, sau cine mai exista acolo, să ştie ce spusesem. Aşa cum gândisem mai înainte, poate că el sau unul dintre stră-stră-strănepoţii mei la puterea n ar fi putut chiar să scrie o carte despre primul contact dintre un extraterestru şi un om care, bănuiesc, a avut prea multe slăbiciuni omeneşti.

Am rămas surprins de ceea ce s-au dovedit a fi ultimele mele gânduri.

— Ştii, i-am spus lui Hollus, ai cărei ochi se legănau înainte şi înapoi, îmi amintesc când am început să fiu fascinat prima dată de fosile…

Hollus asculta.

— Eram la plajă, i-am spus, mă jucam cu nişte pietre şi am fost uimit să găsesc încastrată în una dintre ele cochilia unei scoici. Am descoperit atunci ceva despre care nici măcar nu ştiusem vreodată că aş fi căutat.

Durerile se domoleau; totul în jurul meu se pierdea. Am strâns mâna forhilnorei.

— Cred că-s un om norocos, am spus simţind cum pacea mă cuprindea. S-a întâmplat a doua oară în viaţă.

Muzeul Regal Ontario există într-adevăr şi are, bineînţeles, un director real, custozi reali, paznici reali şi aşa mai departe. Personajele din acest roman sunt însă pe de-a întregul produsul imaginaţiei mele; nici unul dintre ele nu are vreo asemănare cu persoane reale care deţin în prezent, sau au deţinut în trecut, funcţii în MRO sau în oricare alt muzeu.

Sincere mulţumiri fermecătoarei mele soţii, Carolyn Clink; editorului meu, David G. Hartwell, şi asociatului său, James Minz; agentului meu literar, Ralph Vicinanza şi asociaţilor săi, Christopher Lotts şi Vince Gerardis; lui Stanley Schmidt, doctor în ştiinţe, redactor-şef al revistei Analog; lui Tom Doherty, Jynne Dilling şi Linda Quinton de la Editura Tor Books; lui Harold şi Sylvia Fenn, Robert Howard, Suzanne Hallsworth şi Heidi Winter de la H.B. Fenn and Company; lui Marshall L. McCall, doctor în ştiinţe, de la Catedra de fizică şi astronomie a Universităţii York din Toronto; lui John-Allen Price, Jean-Louis Trudel şi Roberta van Belkom. Cei care m-au îndrumat pe parcursul scrierii acestui roman au fost reverendul Paul Fayter, istoric în ştiinţă şi teologie, de la Universitatea York, Asbed G. Bedrossian, Ted Bleaney, Michael A. Burstein, David Livingstone Clink, James Alan Gardner, Richard M. Gotlib, Terence M. Green, Howard Miller, doctor în ştiinţe; Ariel Reich, doctor în ştiinţe; Alan B. Sawyer, Edo van Belkom şi Andrew Weiner. Mulţumiri speciale acelor persoane minunate care îmi permit să le preiau ideile în secţiunea „Robert J. Sawyer” din SF Authors Forum pe CompuServe (accesul cu comanda CompuServe „Go Sawyer”). Mulţumesc de asemenea pentru ajutorul financiar primit de la Writing and Publishing Section din cadrul Canada Councillor the Arts, care mi-a oferit o bursă de călătorie pentru a participa la Convenţia Mondială de Science-Fiction ţinută în Melbourne, Australia, pe când terminam acest roman. În cele din urmă îi mulţumesc tatălui meu, John A. Sawyer, care ne-a permis, mie şi lui Carolyn, să folosim în mod repetat casa lui de vacanţă de pe lacul Canandaigua, unde a fost scrisă o mare parte din această carte.