Robert Sawyer - Programatorul divin

Bănuiam totuşi că şansele respective erau foarte mici. Probabil că Ricky crescuse şi ajunsese bărbatul care fusese destinat să devină, muncise şi iubise, iar acum…

Iar acum nu mai era.

Fiul meu… Eu trăiam şi în mod aproape sigur el nu mai era în viaţă. Nu aşa ar trebui să se întâmple cu taţii.

Am simţit lacrimile împăienjenindu-mi ochii; lacrimi care fuseseră îngheţate cu nici o oră în urmă, lacrimi care în absenţa gravitaţiei se acumulaseră pur şi simplu acolo, în apropierea canalelor lor. Le-am şters.

Hollus înţelegea ce semnificau lacrimile oamenilor, dar nu mă întrebă de ce plângeam. În mod cert, propriii ei copii, Pealdon şi Kassold, muriseră şi ei. Ea pluti răbdătoare lângă mine.

M-am întrebat dacă Ricky avusese copii, nepoţi şi strănepoţi; am fost şocat, gândindu-mă că era posibil să am cincisprezece sau mai multe generaţii de descendenţi. Poate că numele Jericho era încă purtat…

Şi m-am întrebat dacă Muzeul Regal Ontario continua să existe, dacă au redeschis vreodată planetariul sau dacă zborul spaţial, accesibil tuturor oamenilor, făcuse, în cele din urmă, inutilă acea instituţie.

M-am întrebat dacă mai exista Canada, ţara aceea întinsă pe care o iubeam atât de mult.

M-am întrebat, fireşte, dacă omenirea mai exista, dacă noi ne ferisem de acul ucigaş din coada ecuaţiei Drake, dacă evitasem să ne autodistrugem cu arme nucleare. Acestea existau de vreo cincizeci de ani înainte de plecarea mea; oare ne putusem înfrâna în a le folosi pentru un timp de opt ori mai lung?

Sau poate…

Poate că optasem ca locuitorii lui Epsilon Indi.

Şi ai lui Tau Ceti.

Ca locuitorii lui Mu Cassiopeia A.

Şi ai lui Eta Cassiopeia A.

Ca locuitorii lui Sigma Draconis.

Şi chiar ca fiinţele amorale de pe Groombridge 1618, nemernicii aroganţi care grăbiseră explozia lui Betelgeuse.

Dacă aveam dreptate, cu toţii au transcens într-un tărâm digital, o lume virtuală, un paradis generat de calculatoare.

Şi de acum, după patru secole de progrese tehnologice, cu certitudine că Homo sapiens avea capacitatea de a proceda la fel.

Poate că o şi făcuseră. Poate.

Am privit-o pe Hollus, care plutea alături de mine: Hollus cea adevărată, nu simulacrul. Prietena mea, în carne şi oase.

Poate că omenirea împrumutase chiar vreo idee de la locuitorii lui Mu Cassiopeia A, detonând Luna şi creând în jurul Pământului inele similare celor din jurul lui Saturn; bineînţeles, satelitul nostru natural este relativ mai mic decât cel cassiopeian şi astfel contribuie mai puţin la bulversarea mantalei terestre. Totuşi, poate chiar acum, o zonă-avertisment se întindea peste o zonă a Pământului, stabilă din punct de vedere geologic.

Pluteam în imponderabilitate şi eram, iarăşi, prea departe de orice perete; aveam tendinţa asta. Hollus manevră către mine şi-mi prinse mâinile între ale ei.

Speram că omenirea nu se încărcase digital în memoriile unor computere. Speram că oamenii erau — mă rog, tot oameni — tot calzi, organici şi reali.

Dar nu exista nici un mod prin care s-o ştiu cu siguranţă.

Iar entitatea mai era, oare, încă acolo, aşteptându-ne, după mai bine de patru secole? Da.

Desigur, poate că nu stătuse pe loc în tot acel timp; poate că, într-adevăr, calculase când vom sosi şi dăduse o fugă să se ocupe până atunci de alte probleme. În timp ce Merelcas străbătea distanţa de 429 de ani-lumină, la o viteză cu doar o fracţiune mai mică decât a luminii, imaginea frontală trecuse în invizibilitate ultravioletă; entitatea ar fi putut foarte bine să lipsească tot acel răstimp.

Şi, bineînţeles, poate că de fapt nu era Dumnezeu; poate că nu era nimic altceva decât o formă de viaţă foarte avansată, reprezentanta unei rase străvechi, dar cât se poate de naturale. Sau poate că era o maşinărie, un roi masiv de entităţi nano-tehnologice; nu exista nici un motiv pentru care tehnologia avansată să nu poată părea organică.

Totuşi unde să tragi linia? Ceva — cineva — stabilise parametrii fundamentali pentru acest univers.

Cineva intervenise pe cel puţin trei planete pe o perioadă de 375 de milioane de ani, o durată de două milioane de ori mai mare decât cele două secole cât se părea că puteau supravieţui într-o stare materială rasele inteligente.

Iar acum cineva salvase Pământul, Delta Pavonis II şi Beta Hydri III de la explozia unei stele supergigante, absorbind în câteva clipe mai multă energie decât emiteau toate celelalte stele din galaxie şi asta fără a fi distrus în decursul procesului.

Cum îl definiţi pe Dumnezeu? Trebuie să fie omniscient? Omnipotent? Aşa cum spun wreedii, acestea sunt simple abstracţii, posibil intangibile. Trebuie Dumnezeu definit într-un mod care să-l plaseze dincolo de domeniul ştiinţei?

Eu crezusem mereu că dincolo de domeniul ştiinţei nu exista nimic.

Si continui să cred asta.

Atunci unde tragi linia?

Chiar aici. Pentru mine, răspunsul era chiar aici. Cum îl definiţi pe Dumnezeu?

Exact aşa. Un Dumnezeu pe care-l puteam înţelege, cel puţin potenţial, era infinit mai interesant şi relevant decât cel care sfida înţelegerea.

Pluteam în faţa unui ecran mural, cu Hollus în stânga mea şi alţi şase forhilnori lângă ea, cu un şir de wreedi în dreapta şi ne-am uitat la el, la entitate, la fiinţă. Avea diametrul de aproximativ 1,5 miliarde de kilometri — cam cât orbita lui Jupiter. Şi era atât de incredibil de negru, încât mi s-a spus că nu reflectase nici chiar strălucirea evacuării fuziunii lui Merelcas, care fusese îndreptată spre el pe durata celor două secole cât durase frânarea.

Entitatea continuă să eclipseze Betelgeuse — sau ceea ce mai rămăsese din ea —, până ne-am apropiat destul de mult. Atunci se rostogoli într-o parte, cu cele şase membre mişcându-se ca spiţele unei roţi, şi dezvălui uriaşa nebuloasă trandafirie care se formase îndărătul ei şi minusculul pulsar, cadavrul lui Betelgeuse, din miezul acesteia.

Aceea a fost însă unica recunoaştere a prezenţei noastre, cel puţin din câte mi-am putut da eu seama. Am regretat din nou că nu existau hublouri, ferestre reale: poate că dacă ne-ar fi putut vedea fluturând din braţe către ea, ar fi răspuns la fel, mişcându-şi într-un arc lent şi maiestuos unul dintre giganticele pseudopode ca din obsidian.

Era înnebunitor: mă aflam aici, la o aruncătură de băţ de ceea ce putea să fie Dumnezeu şi el părea tot atât de indiferent faţă de mine pe cât — ei bine, pe cât fusese când tumorile începuseră să mi se formeze în plămâni. Mai încercasem o dată să mă adresez lui Dumnezeu şi nu primisem nici un răspuns, dar acum, fir-ar al naibii, cu siguranţă măcar politeţea dacă nu altceva cerea un răspuns; noi călătorisem mai departe decât fusese vreodată un om, forhilnor sau wreed.

Dar entitatea nu făcu nici o tentativă de comunicare — cel puţin, nici una despre care eu sau Zhu, bătrânul chinez, sau Qaiser, femeia schizofrenică, sau chiar Huhn, gorila cu spate argintiu, s-o fi putut identifica. Nici forhilnorii nu părură capabili s-o contacteze.

Însă wreedii…

Wreedii, cu minţile lor radical diferite, cu modul lor diferit de a vedea, de a gândi…

Şi cu credinţa lor de nezdruncinat…

Wreedii păreau că stabileau o comunicare telepatică cu fiinţa. După ani de încercări de a vorbi cu Dumnezeu, părea că Dumnezeu le vorbea acum într-un mod pe care numai ei îl puteau percepe. Wreedii nu puteau articula ceea ce li se spunea, tot aşa cum nu-şi puteau articula în vreun fel inteligibil percepţiile despre înţelesul vieţii care le confereau pace, totuşi începură să construiască ceva în centrifuga lor.