Robert Sawyer - Programatorul divin

Dar — haideţi să fim cinstiţi — exista ceva mai important în cazul meu? Desigur, poate că era vorba despre însuşi Dumnezeu — însă dacă eu aş fi plecat, asta n-ar fi schimbat nimic, sunt sigur, pe când continuarea rezistenţei lui Victor împotriva naziştilor a ajutat la salvarea lumii.

Cu toate acestea, eu luasem decizia.

Oricât de dificil ar fi fost, eu luasem decizia.

Dar n-aveam să ştiu niciodată dacă fusese cea bună.

M-am aplecat şi am sărutat-o pe Susan, am sărutat-o ca şi cum ar fi fost pentru ultima oară.

— Salut, voinice, am rostit intrând în camera lui Ricky.

Ricky stătea la biroul său cu o hartă a lumii laminată pe toată suprafaţa lui. Desena ceva cu creioane colorate, scoţând vârful limbii printr-un colţ al gurii, expresia de concentrare a copiilor.

— Bună, tati, zise el.

Am privit în jur. Camera era dezordonată, dar nu o catastrofă. Pe podea erau nişte haine murdare; de obicei, îl dojeneam pentru aşa ceva, însă nu şi azi. Avea câteva schelete mici de dinozauri, din plastic, pe care i le cumpărasem eu, şi o figurină Qui-Gon Jinn mobilă şi vorbitoare pe care o primise la Crăciun. Şi cărţi, o mulţime de cărţi pentru copii; Ricky al nostru avea să fie un cititor pasionat.

— Fiule, am rostit şi am aşteptat cu răbdare să-mi acorde întreaga lui atenţie.

Termina un element al desenului său, care semăna cu un avion. L-am lăsat s-o facă; ştiam ce iritant poate fi un lucru rămas neterminat. În cele din urmă ridică privirea, părând surprins că mai eram acolo. Înălţă întrebător din sprâncene.

— Fiule, am repetat, ştii că tati este foarte bolnav.

Ricky lăsă pe masă creionul colorat, înţelegând că intram pe un tărâm serios. Aprobă din cap.

— Şi, am mai spus, ei bine, cred că ştii că n-o să mă mai însănătoşesc.

Ţuguie buzele şi încuviinţă cu bravură. Mi se rupea inima.

— Eu voi pleca, i-am zis. Voi pleca împreună cu Hollus.

— El te poate face bine? întrebă Ricky. A zis că nu poate, dar…

Ricky nu ştia că Hollus era femelă şi în clipa de faţă nu doream deloc să abat cursul discuţiei.

— Nu. Nu poate să facă nimic pentru mine. Dar el pleacă într-o călătorie şi vreau să-l însoţesc.

Mai fusesem până atunci în multe călătorii, la situri de săpături şi conferinţe. Ricky era obişnuit să mă ştie plecat.

— Când te-ntorci? mă întrebă.

Apoi întreaga inocenţă îngerească îi lumină chipul:

— O să-mi aduci ceva?

Am închis ochii pentru o clipă. Stomacul mi se transformase într-un nod.

— Eu… ăăă… n-o să mă mai întorc, am şoptit.

Ricky tăcu o clipă, încercând să-mi înţeleagă cuvintele.

— Adică — adică pleci ca să mori?

— Îmi pare foarte rău, am rostit. Îmi pare tare, tare rău că vă părăsesc.

— Nu vreau să mori.

— Nici eu nu vreau, dar — dar uneori noi nu putem alege cum să meargă lucrurile.

— Pot să… vreau să vin cu tine.

Am surâs trist.

— Nu poţi, Ricky. Trebuie să rămâi aici şi să te duci la şcoală. Trebuie să rămâi şi s-o ajuţi pe mami.

— Dar…

L-am aşteptat să termine, să-şi încheie obiecţia. Însă n-o făcu. Zise doar:

— Nu te duce, tati.

Totuşi, eu aveam să-l părăsesc. Indiferent dacă o făceam luna asta, cu nava lui Hollus, sau peste alte două luni, zăcând într-un pat de spital, cu tuburi în braţ, în nas şi pe dosul mâinii, cu monitoare EEG piuind încet pe fundal, cu asistente şi medici intrând şi ieşind agitaţi. Într-un fel sau altul, aveam să plec. Nu puteam să aleg în privinţa asta, dar puteam să decid „unde” şi „cum”.

— Nimic, am spus, nu mi-este mai greu decât să plec.

Nu avea nici un rost să-i spun că doream să mă ţină minte aşa cum eram, când de fapt doream să mă ţină minte aşa cum fusesem acum un an, cu treizeci de kilograme în plus şi având mult mai mult păr. Totuşi, aşa era mai bine decât cum urma să devin în scurt timp.

— Atunci nu te duce, tati.

— Îmi pare rău, voinice. Zău că-mi pare.

Ricky era la fel de priceput ca orice copil de vârsta lui să cerşească şi să scâncească pentru a se culca mai târziu, pentru a căpăta o jucărie pe care o dorea, pentru a mânca mai multe dulciuri. Părea însă, că-şi dăduse seama că nimic din toate acelea n-avea să aibă succes acum şi l-am iubit cu atât mai mult pentru înţelepciunea lui de şase ani.

— Te iubesc, tati, zise şi lacrimile îi ţâşniră de data aceasta.

M-am aplecat, l-am ridicat din scaun şi l-am strâns la piept.

— Şi eu te iubesc, fiule.

Nava spaţială a lui Hollus, Merelcas, nu semăna cu nimic din ceea ce mă aşteptasem. Mă obişnuisem cu navele din filme care aveau tot soiul de accesorii pe fuzelaje, dar Merelcas avea o suprafaţă perfect netedă. Era alcătuită dintr-un bloc paralelipipedic la o extremitate şi un disc perpendicular în capătul opus, unite prin două traverse tubulare lungi. Totul era de culoare verde-pal. Nu-mi puteam da seama care capăt era prova. Mai mult chiar, îmi era imposibil să-i estimez în vreun fel mărimea; nu exista nimic ce să pot recunoaşte — nici măcar vreun hublou. Nava putea să fie lungă de numai câţiva metri, ori de kilometri întregi.

— Cât este de mare? am întrebat-o pe Hollus, care plutea în imponderabilitate lângă mine.

— Are aproape un kilometru, îmi răspunse. Partea paralelipipedică este modulul de propulsie şi traversele sunt habitatele echipajului — unul pentru forhilnori şi unul pentru wreedi. Iar discul din capăt este zona comună.

— Îţi mulţumesc încă o dată pentru că mă luaţi, am rostit.

Mâinile îmi tremurau de excitaţie. Prin anii 1980, existaseră nişte discuţii privind posibilitatea ca într-o bună zi un paleontolog să fie trimis pe Marte şi visasem, cu ochii deschişi, că eu aş putea fi acela, dar se dorise un specialist în nevertebrate; nimeni nu credea în mod serios că planeta roşie fusese populată vreodată de vertebrate. Dacă Marte a avut cândva un ecosistem, aşa cum susţinea Hollus, probabil că acesta durase doar câteva sute de milioane de ani şi se sfârşise atunci când prea multă atmosferă se pierduse în spaţiul cosmic.

Există un grup numit Fundaţia „Pune-ţi o dorinţă”, care încearcă să îndeplinească ultimele dorinţe ale unor copii aflaţi în faze terminale de boală; nu ştiu dacă pentru adulţi există un grup comparabil şi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur ce mi-aş fi dorit dacă mi s-ar fi oferit şansa. Călătoria aceasta însă ar fi corespuns. Ar fi corespuns, cu siguranţă!

Merelcas continua să crească pe monitor. Hollus afirmase că nava fusese cumva camuflată mai bine de un an, astfel încât să fie invizibilă pentru observatorii tereştri, dar acum nu mai era nevoie de aşa ceva.

O părticică din mine îşi dorea să fi existat hublouri — atât aici, în navetă, cât şi în Merelcas. Părea însă că nici una dintre ele nu aveau aşa ceva, deoarece fuzelajele ambelor erau compacte. În loc de hublouri, imaginile din exterior erau redate pe monitoare cât un perete. La un moment dat, m-am apropiat mult de unul dintre ele, dar n-am putut observa nici un pixel, linii de baleiere sau pâlpâire. Ecranele erau asemenea unor ferestre din sticlă reală — ba chiar erau mai bune din multe puncte de vedere. Suprafaţa lor nu avea nici un fel de reflexii şi, bineînţeles, puteau mări prin zoom, astfel încât să ofere un prim-plan cu imaginea unui alt obiectiv sau chiar să afişeze orice informaţii doreai. Poate că uneori simularea este mai bună decât realitatea.