Robert Sawyer - Programatorul divin

Susan îi făcuse cadou ceea ce-şi dorea el cel mai mult: promisiunea de a-i plăti şcoala de şoferi şi, după ce avea să obţină carnetul de conducere, promisiunea şi mai importantă de a-i cumpăra o maşină. Asigurarea încasată fusese mare, astfel încât preţul automobilului era o chestiune minoră. Societatea de asigurări Great Canadian Life încercase pentru scurt timp să se sustragă onorării plăţii, susţinând că Tom Jericho nu era de fapt mort. Dar când mass-media aflase povestea, GCL fusese atât de violent atacată, încât preşedintele companiei îşi ceruse scuze public şi înmânase personal un cec în valoare de o jumătate de milion de dolari lui Susan şi fiului ei.

O aniversare era întotdeauna un eveniment special, însă Susan şi Dick — cine s-ar fi gândit că Ricky ar fi dorit să fie numit în felul acesta? — mai aveau o altă aniversare peste o lună. Pentru Susan, ziua de naştere a lui Dick nu a avut niciodată o încărcătură emoţională deosebită, deoarece ea nu fusese de faţă la apariţia lui pe lume. Peste o lună însă, în iulie, avea să fie a şaisprezecea aniversare a înfierii lui Dick şi aceea era o amintire pe care Susan o păstra în suflet.

Când băiatul se întoarse de la şcoală — termina clasa a zecea la Northview Heights —, Susan mai avea încă două cadouri pentru el. Primul, o copie a jurnalului ţinut de tatăl său în perioada petrecută alături de Hollus. Iar al doilea cadou era o copie a casetei video pe care Tom o înregistrase pentru fiul său; Susan o trecuse de pe VHS pe DVD.

— Tiii! exclamă Dick.

Era înalt şi bine făcut, iar Susan era foarte mândră de el.

— N-am ştiut niciodată că tata a lăsat o înregistrare video.

— M-a rugat să aştept zece ani înainte de a ţi-o da, zise Susan şi strânse din umeri. Cred că dorea să fii destul de matur ca s-o poţi înţelege.

Dick luă carcasa de plastic şi o cântări în mâini, ca şi cum i-ar fi putut astfel ghici secretele. În mod vădit, ardea de nerăbdare s-o vizioneze.

— Ne putem uita acum? întrebă el.

Susan zâmbi.

— Sigur că da.

Intrară în sufragerie şi Dick introduse discul în player.

După aceea se aşezară amândoi pe canapea şi priviră chipul scofâlcit şi devastat de boală al lui Tom luând viaţă din nou.

Dick văzuse câteva fotografii ale lui din perioada aceea, într-un album în care Susan adunase articolele din presă legate de vizita lui Hollus pe Pământ şi de plecarea lui Tom. El nu văzuse însă niciodată atât de aproape ce făcuse cancerul din tatăl său şi Susan îl simţi tresărind uşor, când imaginile începură să se deruleze.

Dar, în scurtă vreme, pe chipul lui Dick se putea zări numai atenţia fascinată, în timp ce sorbea fiecare cuvânt.

Iar la sfârşit, amândoi îşi şterseră ochii de lacrimile vărsate pentru bărbatul pe care aveau să-l iubească mereu.

Beznă absolută.

Şi căldură, cuprinzându-mă din toate părţile.

Era oare iadul? Era…

Nu. Nu, bineînţeles că nu. Aveam o durere groaznică de cap, dar mintea începuse să mi se adune. Un clic sonor, apoi…

Apoi capacul unităţii de criogenerare glisă în lateral. Sicriul lunguieţ, construit pentru un wreed, era încastrat în podea şi Hollus stătea călare deasupra lui, cu cele şase picioare fixate în chingi pentru a nu se ridica în imponderabilitate; picioarele frontale erau îndoite şi pediculele oculare înclinate pentru a mă privi.

— Este… timpul… să… te… trezeşti… prietene, spuse ea.

Ştiam ce trebuia să spui într-o situaţia ca aceasta; îl văzusem pe Khan Noonien Singh făcând-o.

— Cât a trecut? am întrebat.

— Mai mult de patru secole, răspunse Hollus. Este anul terestru 2432.

Cât ai clipi din ochi, am gândit. Mai bine de patru sute de ani trecuseră fără ca eu să-mi dau seama. Cât ai clipi din ochi.

Fuseseră inteligenţi instalând crioincintele în exteriorul centrifugelor; mă îndoiesc că pe moment aş fi fost în stare să-mi susţin greutatea corpului pe propriile mele picioare. Hollus îşi coborî spre mine braţul ei drept, iar eu am ridicat mâna stângă ca să-l apuc, cu cerculeţul simplu de aur de pe inelarul meu părând neschimbat de congelare şi trecerea timpului. Hollus mă ajută să mă ridic din sicriul ceramic negru; după aceea îşi desprinse picioarele din chingi şi am plutit în imponderabilitate.

— Nava a încetat decelerarea, mă anunţă ea. Suntem aproape de rămăşiţele lui Betelgeuse.

Eram gol-puşcă; dintr-un motiv nedefinit, mă simţeam stânjenit fiindcă extraterestra mă vedea în felul acesta. Însă hainele mă aşteptau şi m-am îmbrăcat repede — o cămaşă albastră groasă şi o pereche de pantaloni kaki moi, veterani ai multor săpături.

Aveam dificultăţi în a-mi focaliza privirea şi gura îmi era uscată. Hollus anticipase probabil aceste urmări, deoarece avea un balon translucid plin cu apă pe care mi-l întinse. Forhilnorii nu-şi răceau niciodată apa, dar acum era perfect — ultimul lucru de care aş fi avut nevoie era ceva rece.

— Trebuie să-mi faceţi vreun control medical? am întrebat după ce am terminat de stors balonul de ultimele picături.

— Nu, totul este automatizat; sănătatea ţi-a fost monitorizată permanent. Eşti…

Se opri; sunt sigur că a fost pe punctul de a spune că eram în perfectă stare, totuşi amândoi ştiam că asta nu era adevărat.

— Eşti la fel ca înainte de congelare.

— Mă doare capul.

Hollus îşi mişcă membrele într-un mod straniu; după o secundă am priceput că erau flexionările care i-ar fi legănat torsul în sus şi în jos dacă n-am fi fost în imponderabilitate.

— Fără îndoială, vei simţi diverse dureri timp de o zi sau două; este firesc.

— Mă întreb ce e cu Pământul? am spus.

Hollus cântă în direcţia celui mai apropiat monitor mural şi, după câteva momente, apăru o imagine mărită: un disc galben, de mărimea unei monede ţinute la o lungime de braţ.

— Soarele tău, zise ea, după care indică un obiect ceresc mai întunecat, cu diametrul de vreo şase ori mai mic decât al Soarelui. Iar acela este Jupiter, care din poziţia noastră apare în faza de descreştere… De la distanţa aceasta, Pământul este greu de văzut în lumină vizibilă, dar dacă examinezi o imagine a undelor radio, planeta emite mai puternic decât soarele vostru pe multe frecvenţe.

— Încă? m-am mirat. Încă mai emitem pe frecvenţe radio după atâta vreme?

Ar fi fost minunat. Ar fi însemnat…

Hollus tăcu o clipă, poate surprinsă că nu înţelesesem.

— Nu ştiu. Pământul se află la 429 de ani-lumină înapoia noastră; lumina care ajunge acum la noi ne arată sistemul tău solar aşa cum era la puţin timp după plecarea noastră.

Am încuviinţat trist. Bineînţeles. Inima începu să-mi bată cu putere şi vederea mi se înceţoşă şi mai mult. La început am crezut că era ceva în neregulă cu readucerea mea la viaţa normală, însă motivul era altul.

Eram copleşit; nu fusesem pregătit pentru felul în care aveam să mă simt.

Eram încă viu.

Am mijit ochii la minusculul disc galben, după care am coborât privirea la verigheta de pe deget. Da, eram încă viu. Dar iubita mea Susan nu mai era. Cu siguranţă, ea nu mai trăia.

M-am întrebat ce fel de viaţă dusese după plecarea mea. Speram că fusese una fericită.

Şi Ricky? Fiul meu, minunatul meu fiu?

Un medic, pe care-l auzisem intervievat pe postul CTV, afirmase că primul om care va trăi veşnic probabil că se şi născuse deja. Poate că Ricky mai era viu şi avea — cât? — 438 de ani.