Robert Sawyer - Programatorul divin

Ne apropiam constant şi, în cele din urmă, am putut vedea ceva pe fuzelajul verde al navei: un înscris galben. Erau două rânduri: unul scris într-un sistem de forme geometrice — triunghiuri, pătrate şi cercuri, unele înconjurate de puncte —, iar celălalt compus din caractere sinuoase care aduceau vag cu literele arabe. Semne asemănătoare celor de pe primul rând văzusem pe proiectorul de holoforme al lui Hollus, aşa că am presupus că erau în graiul forhilnor; cealaltă trebuia să fi fost scrierea wreedilor.

— Ce scrie? m-am interesat.

— „Cu partea asta în sus”, răspunse Hollus.

M-am holbat la ea, cu gura căscată.

— Scuză-mă, îmi spuse. A fost o glumă. Acela este numele navei.

— Aha, am încuviinţat. Merelcas, nu-i aşa? Ce înseamnă?

— „Fiara răzbunătoare pentru distrugeri în masă”, zise Hollus.

Am înghiţit în sec. Cred că o parte din mine se aşteptase la un moment de tipul „Este o carte de bucate!”.

Dar ochii pediculari ai lui Hollus se unduiră de râs.

— Scuză-mă, repetă ea. Nu m-am putut abţine. Înseamnă „Călător stelar” sau ceva asemănător.

— Destul de sec, am comentat sperând că nu jigneam pe nimeni.

Ochii pediculari ai lui Hollus se îndepărtară la distanţă maximă.

— A fost decis de o comisie.

Am zâmbit. Aşa cum se întâmplase cu denumirea pentru Galeria descoperirilor din MRO. Am privit din nou nava spaţială. Câtă vreme atenţia mea fusese distrasă, într-un flanc al ei apăruse o apertură; nu ştiam dacă glisase un panou ori dacă fusese o deschidere de tip iris. Apertura era scăldată în lumină alb-gălbuie şi în interior puteam distinge alte trei navete negre de formă triunghiulară.

Naveta noastră continua să se apropie.

— Unde sunt stelele? am întrebat.

Hollus se uită la mine.

— Mă aşteptam să văd stele în spaţiu.

— Ah, făcu ea. Reflexiile puternice dinspre Soare şi Pământ le ocultează.

Cântă câteva vorbe în propriul ei grai şi stelele apărură pe ecranul mural.

— Calculatorul a mărit acum strălucirea aparentă a tuturor stelelor, astfel încât să fie vizibile.

Arătă cu braţul stâng:

— Vezi zigzagul de acolo? Aceea este Cassiopeia. Imediat sub steaua centrală din configuraţie se află Mu şi Eta Cassiopeia, două dintre planetele pe care le-am vizitat înainte de a veni aici.

Brusc, stelele indicate fură înconjurate de cerculeţe generate pe calculator.

— Şi vezi pata de mai jos de ele?

Imediat apăru alt cer.

— Aceea este galaxia Andromeda.

— Este minunat, am spus.

În scurt timp însă Merelcas acoperi întregul câmp vizual. Totul era aparent automatizat; cu excepţia ocazionalelor comenzi cântate, Hollus nu făcuse nimic de când intraserăm în navetă.

Un zăngănit răsună prin navetă când ne-am cuplat la un dispozitiv de fixare de pe peretele îndepărtat al calei de andocare. Hollus se împinse cu toate cele şase picioare în batardou şi pluti lin spre uşă. Am încercat s-o urmez, dar mă abătusem prea mult de la perete şi nu mai puteam ajunge la nici o suprafaţă în care să mă împing cu mâinile ori cu picioarele.

Hollus observă situaţia mea şi ochii ei pediculari se mişcară din nou, în semn de râs. Manevră pentru a se întoarce la mine şi-mi întinse un braţ. L-am prins. Era într-adevăr Hollus în carne şi oase; n-am simţit nici o furnicătură statică. Ea se propulsă iarăşi din cloazon, de data aceasta numai cu trei picioare, şi am plutit amândoi către uşă, care se deschise imediat ce ne-am apropiat.

Ne aşteptau alţi trei forhilnori şi doi wreedi. Forhilnorii erau uşor de deosebit unul de celălalt — fiecare era înfăşurat într-o ţesătură de altă culoare —, însă wreedii păreau îngrozitor de asemănători între ei.

Am petrecut trei zile explorând nava. Tot iluminatul era indirect, iar spoturile nu puteau fi văzute. Pereţii şi mare parte din echipamente erau verzi-albăstrui. Am presupus că wreedii şi forhilnorii considerau neutră culoarea aceasta, nu mult diferită de a cerului; o foloseau peste tot unde oamenii ar fi utilizat bej. Am vizitat o dată habitatul wreed, dar avea un iz de mucegai care nu-mi plăcea. Majoritatea timpului mi-am petrecut-o în modulul zonei comune, unde existau două centrifuge concentrice care se roteau pentru a simula gravitaţia; cea exterioară corespundea condiţiilor de pe Beta Hydri III, iar cea interioară reproducea condiţiile gravitaţionale de pe Delta Pavonis II.

Toţi cei patru pasageri pământeni — eu; Qaiser, femeia schizofrenică; Zhu, bătrânul cultivator chinez de orez; Huhn, gorila cu spate argintiu — savuram spectacolul fabulos al Terrei, o sferă superbă de sodalit lustruit, micşorându-se în urma noastră după ce Merelcas îşi începu călătoria — deşi Huhn, cu siguranţă, nu înţelegea ceea ce vedea.

După mai puţin de o zi am trecut de orbita Lunii. Eu şi tovarăşii mei pasageri ne aflam acum mai departe decât ajunsese vreun om în spaţiul cosmic — şi totuşi nu străbătusem decât vreo zece miliardimi din drumul total pe care aveam să-l parcurgem.

Am încercat în repetate rânduri să port conversaţii cu Zhu; iniţial, a fost destul de temător faţă de mine — ulterior mi-a spus că eram primul occidental pe care-l întâlnise —, dar finalmente l-am câştigat de partea mea deoarece vorbeam mandarina. Cred totuşi că mi-am demonstrat ignoranţa nu numai o dată în timpul discuţiilor noastre. Era uşor pentru mine să înţeleg de ce eu, un savant, aş fi dorit să plec în direcţia stelei Betelgeuse; îmi venea însă mai greu să înţeleg de ce un ţăran bătrân ar fi dorit acelaşi lucru. Iar Zhu era într-adevăr bătrân — el însuşi nu era sigur în privinţa anului în care se născuse, dar n-aş fi fost surprins dacă acesta ar fi fost înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea.

— Merg, mi-a spus Zhu lent şi cu glas murmurat, în căutarea Iluminării. Caut prajna, cunoaşterea pură şi absolută.

M-a privit cu ochii lui urduroşi şi a urmat:

— Dandart — aşa se numea forhilnorul care stabilise legătura cu el — spune că Universul a trecut prin mai multe naşteri şi morţi. Aşa se întâmplă, fireşte, şi cu individul, până ce este atinsă Iluminarea.

— Aşadar, religia este cea care te aduce aici? l-am întrebat.

— Ea este totul, a răspuns Zhu simplu.

Am zâmbit.

— Să sperăm că o să merite călătoria.

— Sunt sigur că va merita, a zis el cu o expresie de seninătate pe chip.

— Eşti convins că-i sigur? am întrebat-o pe Hollus, pe când pluteam spre incinta pentru anabioză criogenică.

Ochii ei pediculari se unduiră.

— Zbori prin spaţiul cosmic cu o viteză pe care ai numi-o „nebună”, îndreptându-te către o creatură care deţine puteri aproape inimaginabile, şi îţi faci griji dacă procesul de hibernare este sigur?

Am izbucnit în râs.

— Ei bine, când priveşti aşa lucrurile…

— Este sigur, nu îţi face griji.

— Nu uita să mă trezeşti când ajungem la Betelgeuse.

Hollus putea fi perfect inexpresivă atunci când dorea.

— O să-mi scriu un bileţel ca să nu uit.

Susan Jericho, în vârstă de şaizeci şi patru de ani, stătea în cabinetul casei de pe Ellerslie. Trecuseră aproape zece ani de când plecase Tom. Desigur, dacă el ar fi rămas pe Pământ, ar fi fost mort de un deceniu. Aşa însă era probabil încă viu, congelat, în hibernare, călătorind la bordul unei nave extraterestre şi urmând să fie reînviat peste 430 de ani.

Susan înţelegea toate astea, însă dimensiunile temporale îi dădeau dureri de cap — iar astăzi era o zi de sărbătoare, nu de suferinţe. Astăzi era a şaisprezecea aniversare a lui Richard Blaine Jericho.