Robert Sawyer - Programatorul divin

— Dacă el doreşte să ne întâlnească. Este o posibilitate îndepărtată, Hollus.

— Fără doar şi poate. Echipajul meu a pornit însă în această călătorie pentru a-l găsi pe Dumnezeu; acum ne-am apropiat cel mai mult de el şi de aceea trebuie să urmăm această pistă. Ochii ei pediculari mă examinau. Eşti bine-venit să ni te alături în această călătorie.

Pulsul îmi crescuse din nou, chiar mai tare ca înainte. Era totuşi imposibil ca aşa ceva să fie pentru mine.

— Nu mi-a mai rămas atâta timp, am şoptit.

— Merelcas poate accelera până aproape de viteza luminii în mai puţin de un an, zise Hollus. Şi, odată atinsă viteza respectivă, aproape toată distanţa va fi parcursă într-un interval ce va părea foarte scurt; desigur, vom avea nevoie de un al doilea an pentru decelerare, dar în ceva mai mult de doi ani de timp subiectiv am putea fi la Betelgeuse.

— Eu nu mai am doi ani…

— Aşa este, spuse Hollus. Nu mai ai, dacă vei rămâne treaz pe durata călătoriei. Dar cred că ţi-am spus că wreedii călătoresc în stare de anabioză; am putea proceda la fel pentru tine şi să nu te scoatem din criogenerator până nu am ajunge la destinaţie.

Ochii mi se împăienjeniră. Oferta era incredibil de ispititoare, o propunere uluitoare, un cadou inimaginabil. De fapt…

De fapt, poate că Hollus m-ar fi putut criogena până ce…

— Nu m-aţi putea criogena pe o durată nedefinită? am întrebat. Până la urmă cu siguranţă se va descoperi un tratament pentru cancer şi…

— Îmi pare rău, însă nu se poate. Procesul induce şi o degradare a organismului; deşi tehnica este la fel de sigură ca un anestezic general pentru perioade de până la patru ani, nu am reînviat niciodată pe cineva după mai mult de zece ani petrecuţi în criogenerator. Este o înlesnire pentru călătoriile prin spaţiul cosmic, nu prin timp, spre viitor.

Asta era — oricum nu mă văzusem niciodată călcând pe urmele congelate ale lui Walt Disney. Totuşi, posibilitatea de a face călătoria aceea cu Hollus, de a zbura la bordul lui Merelcas, de a vedea ce putea să fie, cu adevărat, Dumnezeu — era o idee incredibilă, un gând ameţitor.

Şi brusc am înţeles că putea fi chiar lucrul cel mai bun pentru Susan şi Ricky, scutindu-i de agonia ultimelor mele luni de viaţă.

I-am spus lui Hollus că trebuia să mă gândesc în privinţa asta, că trebuia să discut cu familia mea. O posibilitate atât de ademenitoare, o ofertă atât de seducătoare — erau totuşi mulţi factori ce trebuiau analizaţi.

Spusesem despre Cooter că a mers să-şi întâlnească Creatorul — dar în realitate nu crezusem asta. El pur şi simplu murise.

Dar poate că eu aveam să-mi întâlnesc Creatorul — şi încă în timpul vieţii.

— Hollus mi-a oferit şansa de a o însoţi către următoarea ei destinaţie, i-am spus lui Susan când am ajuns acasă în seara aceea.

Stăteam pe scanapeua din living.

— La Alpha Centauri? întrebă ea.

Într-adevăr aceea era următoarea, şi ultima, escală planificată din marele voiaj al lui Merelcas înainte de a reveni acasă, la Delta Pavonis şi apoi Beta Hydri.

— Nu, s-au răzgândit şi vor pleca spre Betelgeuse. Vor să vadă ce se află acolo.

Susan rămase tăcută o vreme.

— N-am citit în Globe că Betelgeuse este la 400 de ani-lumină depărtare?

Am aprobat din cap.

— Deci nu v-aţi putea întoarce decât peste vreo mie de ani?

— Din punctul de vedere al Pământului, da.

Susan tăcu din nou. După o vreme, am decis să umplu tăcerea aceea.

— Vezi tu, nava lor se va întoarce cu o sută optzeci de grade la jumătatea drumului şi-şi va îndrepta evacuarea produselor de fuziune către Betelgeuse. Aşa că după nici 250 de ani… entitatea va vedea lumina strălucitoare şi va şti că vine cineva. Hollus speră că el… ea… ne va aştepta să ajungem sau se va întoarce acolo pentru a se întâlni cu noi.

— Entitatea?

Cu ea îmi era imposibil să folosesc celălalt cuvânt.

— Fiinţa care s-a interpus între noi şi Betelgeuse.

— Crezi că este Dumnezeu, rosti Susan simplu.

Ea era cea care mergea la biserică. Ea era cea care cunoştea Biblia. Şi ea mă ascultase, de acum trecuseră săptămâni, vorbind la cină despre origini esenţiale, cauze iniţiale, constante fundamentale, proiecte inteligente. Nu rostisem des numele Dumnezeu — oricum, nu în preajma ei. Pentru ea însemnase întotdeauna mult mai mult decât pentru mine şi de aceea păstrasem o anume distanţă, o detaşare ştiinţifică. Dar ea ştiuse. Ştiuse.

Am strâns uşor din umeri.

— Poate, am spus.

— Dumnezeu, repetă Susan aşezând ferm conceptul pe masă. Iar tu vei avea şansa de a-l vedea.

Lăsă capul pe un umăr.

— Vor mai lua şi pe altcineva de pe Pământ?

— Câţiva… ăăă, indivizi, da.

Am încercat să-mi amintesc lista.

— O schizofrenică din Virginia de Vest… O gorilă cu spate argintiu din Burundi… Un chinez foarte bătrân…

Am ridicat iar din umeri.

— Sunt unele dintre persoanele cu care ceilalţi extratereştri au stabilit legături. Toţi au acceptat imediat să plece.

Susan mă privi, păstrându-şi cu grijă o expresie neutră.

— Tu vrei să pleci?

Da, m-am gândit. Da, mi-am spus cu fiecare părticică a fiinţei mele. Deşi tânjeam să mai petrec timp cu Ricky, aş fi preferat ca el să mă ţină minte ca fiind puţin mai sănătos, capabil încă să mă mişc de unul singur, capabil încă să-l ridic în braţe. Am încuviinţat din cap, neavând încredere în vocea mea.

— Ai un fiu, spuse Susan.

— Ştiu, am murmurat.

— Şi o soţie.

— Ştiu, am repetat.

— Noi — noi nu vrem să te pierdem.

Am vorbit cât mai blând:

— Dar mă veţi pierde. Mă veţi pierde şi încă foarte curând.

— Dar nu te-am pierdut încă, zise Susan. Nu încă.

Am rămas tăcuţi. Gândurile mele clocoteau.

Eu şi Susan ne cunoscuserăm la Universitate, în anii ’60. Ieşiserăm de câteva ori împreună, însă eu am plecat — am mers în Statele Unite ca să-mi urmez visul. Atunci ea nu-mi stătuse în drum.

Iar acum apăruse alt vis.

Lucrurile stăteau însă altfel în prezent, cu totul şi cu totul altfel.

Eram căsătoriţi. Aveam un copil.

Dacă aceştia ar fi fost toţi termenii ecuaţiei, n-ar fi fost nici o dificultate. Dacă eu aş fi fost teafăr, dacă aş fi fost sănătos, în nici un caz nu m-aş fi putut gândi să-i părăsesc — nici chiar ca simplă speculaţie.

Dar nu eram teafăr.

Nu eram sănătos. Cu certitudine, ea înţelegea asta.

Ne căsătorisem într-o biserică, fiindcă aşa dorise Susan şi rostisem jurămintele tradiţionale, inclusiv „Până când moartea…”. Desigur, nimeni dintre oamenii care stau într-o biserică şi care rostesc cuvintele acestea nu se gândesc vreodată la cancer; oamenii nu se aşteaptă ca nemernicul să li se furişeze în vieţi, târând după el chinuri şi nenorociri.

— Să ne mai gândim, am spus. Merelcas pleacă abia peste trei zile.

Susan îşi mişcă uşor capul, într-un acord reţinut.

— Hollus, am rostit a doua zi în biroul meu, ştiu că tu şi colegii tăi de echipaj trebuie să fiţi extrem de ocupaţi, dar…

— Aşa este. Înaintea plecării spre Betelgeuse trebuie făcute multe pregătiri. În plus, suntem implicaţi într-o dezbatere morală de proporţii.

— Despre ce?

— Considerăm că ai avut dreptate: fiinţele de pe Groombridge 1618 III au încercat să sterilizeze întregul spaţiu local. Nu este genul de idee care să îi fi venit unui forhilnor sau unui wreed; iartă-mă că o spun, însă este ceva atât de barbar, încât numai un pământean — sau, după câte se pare, un băştinaş de pe Groombridge — s-ar fi putut gândi la ea. Dezbatem dacă să expediem mesaje planetelor noastre, în care să le spunem ce au încercat să facă fiinţele de pe Groombridge.