Robert Sawyer - Programatorul divin

Dar, desigur, nu exista nici o „cealaltă parte” — în nici un caz nu se putea ca o spărtură să poată apărea în peretele Universului, neţinând seama de închipuirea mea în care prindeam un pumn de spaţiu pe care-l trăgeam în jos, ca pe o bucată de tapet dezlipit. Prin definiţie, Universul era autonom. Dacă negura nu venea din exterior, atunci fisura trebuia să fie un tunel, o gaură de vierme, o conexiune, o distorsionare, o poartă stelară, o scurtătură — ceva care conecta două puncte din cosmos.

Masa neagră continua să se reverse. Avea margini clar definite: stelele dispăreau, invizibile, când perimetrul ei trecea peste ele. Presupunând că era cu adevărat în apropierea lui Betelgeuse, trebuia să fi fost uriaşă; fisura avea lungimea de peste o sută de milioane de kilometri, iar obiectul care se revărsa din ea avea un diametru de câteva ori mai mare.

Deoarece obiectul respectiv era complet, copleşitor de negru, nici radiind şi nici reflectând lumină, el nu avea un spectru care să poată fi analizat pe baza efectului Doppler şi n-ar fi fost simplu de întreprins un studiu paralactic, pentru a-i determina mărimea.

În scurt timp, întreaga masă ieşise prin fantă. Avea o structură în formă de palmă: o pată centrală cu şase apendice distincte. Aproape imediat ce ieşi, fanta din spaţiu se închise şi dispăru.

Muribunda Betelgeuse se contractă din nou, prăbuşindu-se în propriul ei interior. Ce se întâmplase deocamdată, explica Donald Chen, nu fusese decât preambulul. Când gazele ce se năpusteau spre interior aveau să lovească pentru a doua oară nucleul de fier, steaua avea să explodeze cu adevărat, strălucind atât de puternic, încât nici chiar noi — aflaţi la patru sute de ani-lumină depărtare — n-am fi putut s-o privim direct.

Obiectul negru se mişca pe firmament, rostogolindu-se ca o roată cu spiţe, de parcă — totuşi nu se putea; nu, aşa ceva era imposibil! — de parcă cele şase extensii ale sale se propulsau cumva, sprijinindu-se chiar pe textura spaţiului. Obiectul se deplasa către discul lui Betelgeuse aflat în contracţie. Perspectiva era mai greu de sesizat — abia când unul dintre apendicele negre atinse, apoi acoperi marginea discului stelar, deveni limpede că obiectul era între Pământ şi Betelgeuse.

În timp ce steaua colapsa în spatele ei, negura se interpuse şi mai mult între „aici” şi „acolo”, până ce, în scurtă vreme, o eclipsă complet pe Betelgeuse. De pe sol, noi n-am putut vedea decât că steaua incredibil de strălucitoare dispăruse; Soarele rămăsese iarăşi fără rival pe cerul zilei. Dar, prin telescoapele lui Merelcas, forma neagră era clar vizibilă, ca o pată de tuş cu multe excrescenţe pe fundalul presărat de pulberea de stele. Iar apoi…

Iar apoi, probabil că Betelgeuse făcuse aşa cum spusese Chen, explodând îndărătul întunecimii, degajând mai multă energie decât o sută de milioane de sori. De pe planetele aflate de cealaltă parte a ei, steaua cea mare trebuie să se fi văzut ca o explozie gigantică, o erupţie de lumină orbitoare şi căldură pârjolitoare, însoţită de zgomotele ascuţite ale undelor radio. Dar de pe Pământ…

De pe Pământ, toate acestea nu s-au putut vedea. Pata de tuş păru însă că zvâcneşte spre ochii telescoapelor, ca şi cum ar fi fost lovită din spate, cu centrul dilatându-i-se şi acoperind tot mai mult din câmpul vizual, odată cu apropierea de noi. Cele şase braţe fură propulsate însă îndărăt, ca tentaculele unei caracatiţe care se deplasează prin eliminarea jetului de apă — o caracatiţă care era îndreptată cu capul spre noi.

Indiferent ce ar fi fost obiectul acela, el rezistă la şocul exploziei, protejând Pământul — probabil şi planetele forhilnorilor şi wreedilor — de asaltul care altfel ar fi distrus straturile de ozon ale tuturor lumilor.

Stând în faţă la MRO, noi n-am ştiut ce se întâmplase; n-am ştiut încă, n-am ştiut imediat. Dar, treptat, înţelegerea a ajuns până la noi, chiar dacă supernova n-a mai făcut-o. Cele trei planete aveau să fie cruţate — cumva.

Viaţa urma să-şi continue cursul. Incredibil, miraculos, cu gratitudine, viaţa urma să-şi continue cursul.

Cel puţin pentru unii.

În cele din urmă am ajuns acasă în seara aceea; vestea că, într-un fel, dezastrul fusese evitat a răzbătut şi până la cei care-şi căutaseră adăpost în metrouri. Pe la ora 20:00, am izbutit să urc într-un tren ticsit care mergea spre sud până la staţia Union; l-am luat, deşi a trebuit să stau în picioare tot drumul până acasă. Doream s-o văd pe Susan, să-l văd pe Ricky.

Susan mă strânse cu atâta putere în braţe, încât m-a durut, iar Ricky mă îmbrăţişa şi el; ne-am aşezat toţi pe canapea, Ricky se cocoţă în poala mea şi ne-am strâns din nou în braţe — o familie.

Într-un târziu, l-am dus împreună cu Susan pe Ricky la culcare, iar eu l-am sărutat de noapte bună pe băiatul meu, fiul meu, pe care-l iubeam din toată inima. Cu atâtea lucruri care-i afectau viaţa în ultima vreme, era prea mic ca să înţeleagă ce se întâmplase azi.

Alături de Susan am revenit pe canapea, iar la ora 22:00 am urmărit imaginile filmate de telescoapele lui Merelcas, difuzate ca ştire principală pe The National. Peter Mansbridge arăta mai dur ca de obicei când relată despre sfârşitul Pământului, care fusese atât de aproape azi. După prezentarea imaginilor filmate, Donald Chen de la MRO i se alătură în studio — CBC Broadcasting Centre nu era foarte departe de muzeu, spre sud —, pentru a explica în detaliu ce se întâmplase şi pentru a confirma că anomalia (acela fusese termenul utilizat de Don) neagră continua să fie interpusă între Pământ şi Betelgeuse, protejându-ne. Mansbridge încheie interviul, rostind:

— Uneori avem noroc.

Se întoarse apoi către obiectivul camerei:

— Alte ştiri…

N-au mai fost însă alte ştiri — nimic care să conteze câtuşi de puţin, nimic care să se poată compara cu ce se petrecuse azi după-amiază.

„Uneori avem noroc”, a zis Mansbridge. Mi-am trecut un braţ pe după umerii lui Susan şi am tras-o lângă mine; i-am simţit căldura trupului şi parfumul şamponului. M-am gândit la ea şi, pentru prima dată, m-am gândit nu la cât de puţine clipe mai aveam de petrecut împreună, ci la toate clipele minunate pe care le petrecusem în trecut.

Mansbridge avea dreptate. Uneori avem într-adevăr noroc.

S-a întâmplat în ziua următoare, pe când călătoream cu metroul spre muzeu: revelaţia m-a izbit din plin.

Avatarul lui Hollus apăru la mai bine de o oră după ce am ajuns în birou. În tot acel timp mă foisem agitat, aşteptând-o.

— Bună dimineaţa, Tom, zise ea. Vreau să îmi cer scuze pentru asprimea cuvintelor mele de ieri. Au fost…

— Nu-ţi mai face griji, am întrerupt-o. Toţi o luăm niţel razna când ne dăm prima dată seama că putem să murim.

Nu m-am oprit şi nu i-am îngăduit să reia controlul asupra conversaţiei.

— Am şi uitat de cele întâmplate ieri. Fii atentă: azi-dimineaţă, pe când călătoream cu metroul ticsit, alături de ceilalţi pasageri, mi-a venit o idee. Ce s-a întâmplat cu nava trimisă de la Groombridge 1618 către Betelgeuse?

— Cu siguranţă a fost arsă, răspunse Hollus cu glas trist. Primul spasm al stelei muribunde a transformat-o în scrum.

— Nu, am rostit. Nu, nu asta s-a-ntâmplat.

Am clătinat din cap, încă uimit de enormitatea evenimentului.

— Ce naiba, am urmat, ar fi trebuit să înţeleg asta mai devreme — şi el ar fi trebuit de asemenea.