Robert Sawyer - Programatorul divin

— Mi se pare grozav.

— Nu este grozav, spuse Hollus. Steaua care a început să explodeze este Alpha Orionis.

— Betelgeuse? am rostit. Betelgeuse se transformă în supernovă?

— Corect.

— Eşti sigură?

— Nu poate fi nici o îndoială, zise forhilnora şi cele două glasuri ale ei sunau destul de şocate. Sclipeşte deja de peste un milion de ori mai puternic decât strălucirea normală, iar luminozitatea continuă să crească.

— Dumnezeule, am rostit. Ar… ar trebui să-i telefonez lui Donald Chen. El va şti pe cine să anunţe. Există un birou central pentru telegrame astronomice sau aşa ceva…

Am ridicat receptorul şi am format interiorul lui Chen. Îmi răspunse la al treilea ţârâit; încă unul şi mi-ar fi intrat mesageria vocală.

— Don, am spus, sunt Tom Jericho. Hollus m-a anunţat că Betelgeuse tocmai s-a transformat într-o supernovă.

La celălalt capăt al firului se lăsă liniştea pentru câteva clipe.

— Betelgeuse este — era — o primă candidată pentru supernovă, zise el. Dar nimeni nu ştia exact când se va întâmpla.

După o pauză scurtă, zise cu glas serios, de parcă tocmai îşi dăduse seama de ceva:

— Hollus a zis Betelgeuse? Alpha Orionis?

— Da.

— Este sigură? Absolut sigură?

— Da, a zis că-i confirmat.

— La dracu’, făcu Chen în receptor, însă cred că de fapt nu vorbea cu mine. La dracu’!

— Ce-i?

Glasul lui părea stresat.

— Am examinat datele despre supernove pe care mi le-a trimis Hollus, mai ales în privinţa emisiilor de raze gama. Pentru ultima supernovă, cea din 1987, n-am avut nişte date prea grozave; s-a întâmplat înainte de a avea sateliţi pentru observarea razelor gama — Compton a fost lansat abia în 1991. Singurele date despre razele gama emise de supernova 1987A au provenit de la satelitul Solar Maximum Mission, care nu fusese proiectat pentru observaţii extragalactice.

— Şi?

— Emisia de raze gama a unei supernove este mult mai puternică decât crezusem; asta o dovedesc datele de la Hollus.

— Şi? am repetat. Ce-nseamnă asta?

M-am uitat la Hollus care se legăna în sus şi în jos extrem de rapid; n-o văzusem niciodată atât de tulburată.

Chen oftă prelung şi sunetul acela se auzi ca un huruit pe linia telefonică.

— Asta înseamnă că atmosfera noastră va fi ionizată, înseamnă că stratul de ozon va fi distrus.

Făcu o pauză.

— Înseamnă că vom muri cu toţii.

Ricky Jericho se afla la mulţi kilometri nord de MRO, pe terenul de joacă al şcolii publice Churchill. Era mijlocul pauzei de prânz de nouăzeci de minute; unii dintre colegii lui se întorceau acasă pentru a mânca, dar Ricky lua prânzul la şcoală, într-o sală unde copiii erau lăsaţi să vizioneze Familia Flinstone pe postul CFTO. După ce-şi termină sendviciul cu salam afumat şi mărul, ieşi în curtea cu iarbă. Mai multe cadre didactice se plimbau de colo-colo, oprind încăierări, alinând durerile de moment produse de julirea genunchilor şi făcând toate celelalte lucruri pe care trebuie să le facă dascălii. Ricky privi cerul. Acolo sclipea ceva strălucitor.

Trecu de zona aparatelor de gimnastică şi-şi găsi învăţătoarea.

— Domnişoară Cohan, rosti el trăgând-o de fustă. Ce este acela?

Ea duse o mână pavăză la ochi şi se uită în direcţia arătată.

— Nu-i decât un avion, Ricky.

Ricky Jericho nu era un copil care obişnuia să-şi contrazică profesorii doar de dragul de a o face. Cu toate acestea, clătină din cap.

— Nu, nu este, rosti el. Nu poate fi. Stă pe loc.

Gândurile mi se învolburau şi măruntaiele mi se înnodaseră. Începea o zi nouă, nu doar în Toronto, ci pentru toată Calea Lactee. Ba chiar observatori din galaxii îndepărtate aveau să vadă, cu siguranţă, strălucirea care sporea, după ce ar fi trecut suficient timp pentru ca lumina să ajungă până la ei. Era mai presus de orice imaginaţie. Într-adevăr, Betelgeuse se transforma într-o supernovă.

Am deschis difuzorul telefonului, pentru ca Don şi Hollus să converseze, întrerupţi ocazional de câte o întrebare îngrijorată din partea mea. Iată ce am înţeles că se întâmpla: în toate stelele active, hidrogenul şi heliul fuzionează, producând succesiv elemente mai grele. Dar, dacă steaua este suficient de masivă, atunci când lanţul de fuziune ajunge la fier, energia începe să fie absorbită, nu degajată, determinând acumularea unui nucleu feros. Steaua devine prea densă pentru a se mai autosusţine: impulsul exploziv îndreptat spre exterior al fuziunii ei interne nu mai echilibrează forţa uriaşă a propriei ei gravitaţii. Nucleul colapsează în materie degenerată — nuclee atomice strivite laolaltă, care formează un volum cu diametrul de numai douăzeci de kilometri, însă cu o masă ce o depăşeşte de multe ori pe a Soarelui. Iar când hidrogenul şi heliul care se adună spre interior din straturile exterioare ale stelei lovesc această suprafaţă nouă şi dură, ele fuzionează instantaneu. Explozia fuziunii şi unda de şoc a coliziunii se propagă înapoi, împrăştiind atmosfera gazoasă a stelei şi emiţând un torent de unde sonore, lumină, căldură, raze X, raze cosmice şi neutrino — o grindină ucigaşă care se revarsă în toate direcţiile, un înveliş sferic care se dilată, aducând moarte şi distrugere, strălucind mai puternic decât toate celelalte stele din galaxie laolaltă: o supernovă.

Iar asta părea că se întâmpla chiar acum cu Betelgeuse. Diametrul ei se mărea rapid; peste două zile avea să fie mai mare decât întregul sistem solar al Terrei.

Pământul avea să fie protejat pentru o vreme: atmosfera noastră avea să împiedice asaltul iniţial să ajungă la nivelul solului. Dar aveau să urmeze şi alte asalturi. Mult mai multe.

Am reglat radioul din birou pe postul CFTR, care transmitea exclusiv ştiri. Pe măsură ce veştile au început să fie difuzate pe posturile de televiziune şi radio din toată lumea, unii oameni s-au repezit către peşteri şi exploatări miniere subterane. Nu avea să conteze câtuşi de puţin. Sfârşitul lumii se apropia — şi avea să fie un bubuit, nu un scâncet.

Forhilnorii şi wreedii care se aflau în momentul acesta pe orbita Pământului, poate şi câţiva pasageri umani, ar fi putut să scape, cel puţin pentru o vreme; puteau manevra nava astfel încât să păstreze planeta între ei şi Betelgeuse, acţionând ca un scut de piatră şi fier, gros de treisprezece mii de kilometri. Era însă imposibil să fugă din calea învelişului de moarte ce se dilata; Merelcas ar fi avut nevoie de un an întreg ca să accelereze până aproape de viteza luminii.

Şi, chiar dacă nava aceea putea să scape, nu acelaşi lucru se putea spune despre planetele natale ale forhilnorilor şi wreedilor; în scurt timp, ele aveau să fie afectate de acelaşi atac, de aceeaşi calamitate. Asteroizii care loviseră planetele Sol III, Beta Hydri III şi Delta Pavonis II cu şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă fuseseră lovituri minore prin comparaţie cu aceasta, simple răni superficiale, din care ecosistemele îşi reveniseră după numai câteva decenii.

De data aceasta însă nu avea să mai existe nici o revenire. Aceasta avea să fie a şasea mare extincţie, resimţită în mod egal pe toate cele trei planete. Şi nu mai conta dacă viaţa biologică începuse în acest sistem solar pe Marte, iar nu pe Pământ, dacă apăruse cu adevărat de mai multe ori pe planeta forhilnorilor sau dacă wreedii ştiau măcar că era a şasea extincţie.

Deoarece avea să fie în acelaşi timp ultima mare extincţie, capitolul final, ştergerea completă a tablei, ultima rundă în Jocul Vieţii.