Robert Sawyer - Programatorul divin

— Optsprezece. Şaptesprezece. Şaisprezece.

Când se aprinse „2”, mi-am adus contribuţia la înăbuşirea sunetului produs de deschiderea uşilor, tuşind violent; dacă exista ceva la care să mă pricep minunat în ultima vreme era, indiscutabil, tusea.

Pătratul cu „2” rămase aprins; uşile trebuiau să se fi deschis de acum, dar J.D. şi Cooter nu le auziseră. Puteam presupune că unul sau mai mulţi poliţişti înarmaţi ieşiseră la al doilea nivel — cel care găzduia Galeriile dinozaurilor şi descoperirilor.

— Treisprezece. Doisprezece. Unsprezece.

— Gata! strigă poliţistul ETF cu megafonul. Gata! Am plecat!

De la distanţa aceea nu puteam spune dacă el avea contact vizual cu colegii de la balconul întunecat. Noi stăteam tot lângă ascensoare; nu îndrăzneam să ridic ochii, ca nu cumva să trădez prezenţa celor de deasupra.

— Nouă. Opt. Şapte.

Poliţiştii părăsiră vestibulul, ieşind în bezna nopţii. I-am văzut dispărând treptat, pe măsură ce coborau treptele de piatră către trotuar.

— Şase. Cinci. Patru.

Girofarurile roşii de pe capotele maşinilor ale căror raze străbătuseră cu regularitate Rotonda începură să se îndepărteze; unul singur — probabil cel de pe duba ETF — continua să se rotească.

— Trei. Doi. Unu.

M-am uitat la Christine. Dădu aproape imperceptibil din cap; şi ea ştia ce se întâmpla.

— Zero! rosti Cooter.

— Bun, zise J.D. Să-i dăm drumul.

Petrecusem mare parte din ultimele şapte luni făcându-mi griji despre cum va fi moartea — dar nu mă gândisem că voi vedea pe altcineva murind înaintea mea. Inima îmi bubuia ca picamărele cu care obişnuiam să sfărâmăm depunerile de aluviuni. Presupuneam că J.D. mai avea doar câteva secunde de trăit.

J.D. ne aranjă într-un semicerc, formând un scut viu pentru el şi Cooter.

— Mişcaţi! ne spuse şi, deşi stăteam cu spatele la el, eram sigur că-şi balansa arma automată de la stânga la dreapta, pregătindu-se să descrie un arc de foc dacă ar fi fost nevoie.

Am început să înaintez, urmat de Christine, forhilnori şi wreedi. Am ieşit de sub consola care proteja zona de lângă lifturi, am coborât cele patru trepte în Rotonda propriu-zisă şi am pornit să traversăm pardoseala largă de marmură, către intrare.

Jur că am simţit mai întâi împroşcătura pe capul meu pleşuv şi abia după aceea am auzit detunătura asurzitoare de sus. M-am răsucit. Era greu să pun cap la cap imaginile pe care le întrezăream; singura lumină din Rotondă se strecura dinspre Galeria George Weston şi de pe stradă, prin vestibulul cu uşi de sticlă şi vitraliile de deasupra lor. Capul lui J.D. era deschis, crăpat ca un pepene şi sângele ţâşnise peste tot, inclusiv pe mine şi pe extratereştri. Leşul lui tresări înspre mine, iar arma automată zăngăni pe marmura pardoselii.

O a doua împuşcătură răsună aproape în continuarea primei, însă nu fusese perfect sincronizată; poate că, în balconul întunecat de deasupra, cei doi poliţişti — părea că sus erau minimum două persoane — nu izbutiseră să se vadă reciproc. Cooter îşi mişcase capul la timp, iar acum plonjă brusc, încercând să recupereze arma lui J.D.

Un wreed îi stătea în cale şi Cooter îl răsturnă. Cu extraterestrul răşchirat şi agitând din membre, lunetiştii de pe balcon păreau că nu-l puteau ochi clar pe Cooter.

Eram în stare de şoc; simţeam sângele lui J.D. picurându-mi pe gât. Pe neaşteptate, wreedul care rămăsese în picioare se ridică în aer. Ştiusem că purta un dispozitiv care-l ajuta să umble fără eforturi în gravitaţia Pământului, totuşi nu-mi dădusem seama că era atât de puternic, încât să-i permită să zboare.

Celălalt forhilnor lovi cu un picior în arma automată, aruncând-o şi mai departe în Rotondă. Cooter continuă să bâjbâie după ea. Wreedul care căzuse se străduia să se ridice, între timp, wreedul zburător se înălţase la trei metri deasupra pardoselii.

Cooter ajunse la automat şi se rostogoli pe o parte, deschizând focul spre balcoanele întunecate. Apăsă repetat pe trăgaci, împrăştiind un arc de gloanţe. Gloanţele loviră sculpturi în piatră vechi de nouăzeci de ani, împroşcând peste noi aşchii şi sfărâmături.

Celălalt wreed se înălţă, de asemenea, în aer. Am încercat să trec îndărătul unuia dintre segmentele de perete independente care mărgineau parţial perimetrul Rotondei. Hollus se mişca rapid — dar mergea foarte repede în direcţia opusă şi, spre uimirea mea, ajunsese la cel mai înalt stâlp totemic. Îşi îndoi cele şase picioare şi sări distanţa scurtă de pe scară pe stâlp, cuprinzându-l cu membrele ei. Apoi escaladă cu o viteză uimitoare totemul. În scurt timp dispăruse; era posibil să fi urcat până la nivelul al treilea. Am fost fericit că se găsea, aparent, în siguranţă.

— Gata! răcni Cooter cu accentul lui specific, aţintindu-ne pe rând cu automatul pe mine, Christine şi al doilea forhilnor.

În voce i se simţea panica:

— Gata, pentru toţi. Nu mişcă nimeni!

Poliţiştii reveniseră în vestibul, alţi poliţişti erau pe balcon, doi wreedi zburau prin Rotondă ca nişte îngeri nebuni, un forhilnor stătea de o parte a mea şi Christine de cealaltă parte, iar cadavrul lui J.D. sângera peste razele incrustate în marmura pardoselii, făcând-o alunecoasă.

— Renunţă, i se adresă Christine lui Cooter. Nu vezi că eşti înconjurat?

— Gura! urlă Cooter, care, în mod evident, nu era în largul lui fără J.D. Taci dracu’ din gură!

După aceea, spre surprinderea mea, am auzit un piuit familiar pe două tonuri. Proiectorul de holoforme pe care îl ţineam ca întotdeauna într-un buzunar anunţa că era pe punctul de a se activa.

Cooter se retrăsese sub consola balconului; nu-i mai putea vedea pe lunetişti, ceea ce însemna că nici ei nu-l puteau zări. O imagine a lui Hollus pâlpâi şi se materializa în mărime naturală, aproape imposibil de deosebit de realitate. Cooter se răsuci; era panicat şi nu părea să înţeleagă că forhilnorul lipsă ni se alăturase brusc.

— Cooter, rosti simulacrul Hollus înaintând cu îndrăzneală. Numele meu este Hollus.

Cooter îndreptă imediat automatul către ea, dar forhilnora avansa, reducând distanţa dintre ei. Noi toţi am început să ne retragem. Îmi dădeam seama că poliţiştii din vestibul erau derutaţi; aparent, Hollus se interpuse între ei şi Cooter.

— Până acum nu ai împuşcat pe nimeni, spuse Hollus şi cuvintele se auziră ca bătăile unor inimi gemene. Ai văzut ce s-a întâmplat cu partenerul tău; nu lăsa ca aceeaşi soartă să se abată asupra ta.

Am gesticulat din mâini, sperând că ceilalţi mă vor vedea pe întuneric: doream să se răsfire mult, astfel ca nici unul dintre noi să nu se găsească pe aceeaşi linie care-i unea pe Cooter şi Hollus.

— Dă-mi mie arma, spuse Hollus, care ajunsese la patru metri de Cooter. Renunţă la ea şi toţi vom pleca vii de aici.

— Înapoi! urlă Cooter.

Hollus nu se opri din înaintare.

— Dă-mi arma, repetă ea.

Cooter scutură violent din cap.

— Nu voiam decât să vă arătăm vouă, extratereştrilor, că nu-i adevărat ce vă spun savanţii ăştia.

— Înţeleg asta, zise Hollus făcând încă un pas. Şi sunt gata să te ascult. Doar dă-mi arma.

— Ştiu că voi credeţi în Dumnezeu, spuse Cooter, dar încă n-aţi fost mântuiţi.

— Voi asculta orice doreşti să spui, rosti Hollus apropiindu-se încetişor, însă numai după ce laşi arma.

— Fă-i pe toţi poliţaii să plece!

— Ei nu vor pleca.