Robert Sawyer - Programatorul divin

Am făcut o jumătate de pas înainte.

— Desigur, am vorbit, ei sunt proiecţii. În realitate, nu se găsesc aici.

Poate că forhilnorii şi wreedii se deosebeau în multe feluri de oameni, dar cel puţin nu au fost atât de naivi încât să mă contrazică.

— Cine eşti? întrebă cel cu arma. Ce cauţi aici?

— Mă numesc Thomas Jericho, am rostit, şi sunt şeful Departamentului de paleobiologie, de aici din — am ridicat glasul cât am cutezat de mult, sperând că operatorul de la 911 îmi va auzi cuvintele, în cazul în care Christine nu apucase să-i spună unde eram — Muzeul Regal Ontario.

Evident, până acum şi paznicul de noapte al muzeului ar fi trebuit să-şi dea seama că se întâmplase ceva şi chemase probabil poliţia.

— La ora asta din noapte, aici n-ar trebui să fie nimeni, spuse bărbatul tuns scurt.

— Făceam nişte fotografii, am zis. Doream să lucrăm când muzeul era pustiu.

Vreo douăzeci de metri separau grupurile noastre. Era posibil ca în sala exponatelor să existe un al treilea sau un al patrulea intrus, însă nu văzusem nici un semn în privinţa asta.

— Pot să întreb ce faceţi voi? întrebă Christine.

— Tu cine eşti? întrebă cel cu arma.

— Sunt Christine Dorati, directorul muzeului. Ce faceţi?

Cei doi bărbaţi schimbară priviri. Cel tuns scurt ridică din umeri.

— Distrugem fosilele alea mincinoase, spuse el, apoi se uită la extratereştri. Voi aţi venit pe Pământ, da-i ascultaţi pe oamenii pe care nu trebuie. Savanţii — mai că nu scuipase cuvântul — ăştia vă mint cu fosilele lor şi cu toate astea. Lumea noastră este veche de şase mii de ani, Domnul Dumnezeu a creat-o în numai şase zile şi noi suntem poporul ales.

— Dumnezeule, am rostit invocând entitatea în care ei credeau şi eu nu.

M-am uitat la Christine:

— Creaţionişti…

Cel cu puşca automată îşi pierduse răbdarea.

— Ajunge, zise el şi îndreptă arma spre Christine. Aruncă telefonu-ăla!

Ea se conformă; telefonul lovi cu un zăngănit pardoseala de marmură şi-şi rupse clapeta.

— Am venit aici să facem o treabă, urmă individul. Toată lumea se întinde pe jos, iar eu voi termina treaba aia. Cooter, stai cu ochii pe ei.

Reveni în galerie.

Celălalt bărbat băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase un pistol. Îl aţinti către noi.

— L-aţi auzit, rosti el. Întindeţi-vă.

Christine se culcă pe podea. Hollus şi celălalt forhilnor se ghemuiră într-un mod pe care nu-l mai văzusem niciodată, coborându-şi torsurile sferice atât de mult, încât atinseră pardoseala. Cei doi wreedi rămaseră nemişcaţi, fie buimăciţi, fie incapabili fiziologic de a se întinde.

Nici eu nu m-am întins pe jos. Eram îngrozit — în privinţa asta nu putea fi nici o îndoială. Inima îmi bubuia şi-mi simţeam transpiraţia de pe frunte. Totuşi fosilele acelea erau nepreţuite, fir-ar al naibii! printre cele mai importante din toată lumea. Şi eu fusesem cel care aranjase să poată fi văzute de public într-un singur loc.

Am făcut un pas înainte.

— Te rog, am spus.

Din interiorul galeriei răsunară alte rafale de armă automată. Parcă simţeam gloanţele muşcând din mine; îmi imaginam marnele sfărâmându-se şi rămăşiţele de Opabinia, Wiwaxia, Anomalocaris şi Canadia, care supravieţuiseră 500 de milioane de ani, explodând acum în norişori de pulbere.

— Nu, am rostit cu un ton de rugă autentică în voce. Nu faceţi asta.

— Stai pe loc, zise bărbatul tuns scurt. Nu te clinti din locu’ ăla.

Am inspirat pe gură: nu voiam să mor — dar asta avea să se petreacă indiferent de dorinţa mea. În noaptea asta sau peste câteva luni, tot avea să se întâmple. Am mai înaintat un pas.

— Dacă tu crezi în Biblie, i-am spus, atunci trebuie să crezi în cele Zece Porunci. Iar una dintre ele — ştiam că aş fi fost mult mai convingător dacă aş fi precizat numărul ei — spune: „Să nu ucizi.”

Am mai făcut doi paşi spre el.

— Poate că doreşti să distrugi fosilele acelea, însă nu pot crede că m-ai ucide pe mine.

— O voi face, răspunse bărbatul.

Altă rafală de armă, dublată de sunetele sticlei sparte şi ale pietrelor fărâmiţate. Îmi simţeam pieptul de parcă ar fi fost gata să explodeze dintr-o clipă în alta.

— Nu, am repetat, n-o vei face. Dumnezeu nu te va ierta pentru asta.

Îndreptă arma în direcţia mea; ne despărţeau poate cincisprezece metri.

— Am ucis deja, spuse după aceea; sunase ca o confesiune şi glasul lui păruse de-a dreptul tulburat. Clinica aia… doctorul ăla…

Altă rafală, reverberând şi stârnind ecouri. Dumnezeule, am gândit, sunt cei care au aruncat în aer clinica de avorturi.

Am înghiţit în sec.

— Acela a fost un accident, am rostit hazardându-mă într-o presupunere. Nu mă poţi ucide cu sânge-rece.

— O s-o fac, zise bărbatul căruia celălalt îi spusese Cooter. Aşa să m-ajute, o s-o fac. Mai bine stai locului!

Ah, dacă Hollus n-ar fi fost acolo în persoană. Dacă ar fi fost prezentă ca proiecţie holografică, ar fi putut manipula obiecte solide fără să se teamă că ar putea fi rănită de gloanţe. Era însă prea reală şi prea vulnerabilă — ca şi ceilalţi extratereştri.

Brusc, am devenit conştient de sunetele de sirene ce se apropiau tot mai mult, auzindu-se foarte slab aici, în interiorul muzeului. Cooter le auzise probabil şi el, deoarece întoarse capul şi strigă spre partenerul lui:

— Gaborii!

Celălalt bărbat reapăru din galeria expoziţiilor temporare şi m-am întrebat câte fosile reuşise să distrugă. Lăsă capul pe un umăr ascultând. La început nu păru să fie în stare să audă sirenele; fără doar şi poate, bubuiturile gloanţelor continuau să-i răsune în urechi. Dar peste o clipă dădu din cap şi ne făcu semn cu arma să ne mişcăm. Christine se sculă şi cei doi forhilnori îşi ridicară torsurile de pe pardoseală.

— Plecăm de-aici, zise bărbatul. Toată lumea — mâinile sus!

Am ridicat mâinile şi Christine mi-a urmat exemplul. Hollus şi celălalt forhilnor schimbară o privire, după care îşi înălţară de asemenea cele două braţe. Wreedii se conformară după o secundă, fiecare ridicând toate cele patru braţe şi răşchirând cele douăzeci şi trei de degete. Partenerul lui Cooter — era mai înalt şi mai vârstnic decât acesta — ne împinse înainte în Rotonda cufundată în întuneric. De acolo vedeam perfect vestibulul cu uşi din sticlă. Cinci poliţişti din ETF urcau treptele exterioare, către intrarea de sticlă a muzeului. Doi scoaseră din tocuri revolvere de calibru mare. Unul avea o portavoce.

— Aici poliţia, vorbi el şi glasul i se auzi distorsionat prin cele două straturi de sticlă. Clădirea este înconjurată. Ieşiţi cu mâinile sus!

Bărbatul cu puşca automată ne făcu semn să nu ne oprim. Cei patru extratereştri erau acum în ariergardă, formând un perete între noi, cei din interior, şi poliţiştii de afară. Regretam că nu-i spusesem lui Hollus să fi aterizat chiar pe Aleea Filosofului. Dacă poliţiştii ar fi văzut naveta, poate că şi-ar fi dat seama că extratereştrii nu erau proiecţiile holografice despre care citiseră în ziare, ci că, de data aceasta, erau creaturi în carne şi oase. Aşa cum stăteau lucrurile, exista posibilitatea ca vreunul dintre ei să creadă că i-ar fi putut nimeri pe cei doi bărbaţi înarmaţi dinapoia extratereştrilor, trăgând prin proiecţiile holografice ale acestora.

Am ieşit din Rotondă şi am urcat cele patru trepte spre palierul de marmură dintre cele două scări, care înconjurau stâlpii totemici, şi atunci…