Robert Sawyer - Programatorul divin

— Este o muncă delicată, zise Hollus.

Tovarăşul ei stătea tăcut lângă noi.

— Scanarea la rezoluţia aceasta necesită un minimum de vibraţii… Sper că nu vom avea probleme cu metrourile din subteran.

— Se vor opri pe timpul nopţii, în curând, rosti Christine. Este adevărat, trenurile pot fi simţite în Cinematograful MRO de la subsol, dar n-am observat niciodată că restul muzeului ar vibra.

— Probabil că nu vom avea probleme, spuse Hollus, totuşi, pe durata scanărilor, ar fi recomandabil să nu se mai folosească lifturile.

Celălalt forhilnor cântă ceva şi Hollus zise:

— Scuzaţi-ne.

Traversară amândoi galeria şi ajutară la plasarea altei piese de echipament. Era clar că operarea scanerului nu constituia specialitatea lui Hollus, însă era utilă ca mână de ajutor suplimentară.

— Extraordinar! murmură Christine privind extratereştrii care se agitau prin galerie.

Nu aveam nici un chef să stau la palavre cu ea, dar, ce să-i faci, era şefa mea.

— Nu-i aşa? am zis fără cine ştie ce înflăcărare.

— Nu crezusem niciodată în extratereştri, urmă ea. Ştiu bine ce spuneţi voi biologii: că Pământul nu are nimic special, că viaţa ar trebui să existe peste tot, bla-bla-bla. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, credeam că eram singuri în Univers.

Am decis să n-o contrazic în privinţa chestiunii dacă planeta noastră avea sau nu ceva special.

— Mă bucur că ei sunt aici, am spus. Mă bucur c-au venit să ne viziteze.

Christine căscă larg; era un spectacol deosebit cu dinţii şi buzele ei cabaline, deşi încercase să se ascundă în dosul palmei. Se făcea într-adevăr târziu — iar noi abia începuserăm.

— Scuză-mă, rosti când termină. Mi-ar fi plăcut dacă am fi putut să-l convingem pe Hollus să participe aici la nişte programe cu public. Am fi putut…

În clipa aceea Hollus reveni lângă noi.

— Sunt gata pentru prima scanare, anunţă ea. Echipamentul va funcţiona autonom şi ar fi mai bine dacă am părăsi cu toţii incinta, pentru evitarea vibraţiilor.

Am încuviinţat din cap şi am ieşit toţi şase în Rotondă.

— Cât va dura scanarea?

— Aproximativ patruzeci şi trei de minute pentru prima vitrină, răspunse Hollus.

— În cazul acesta, rosti Christine, n-are rost să stăm pur şi simplu aici. Ce ziceţi dacă am merge să vedem nişte artefacte din Orientul Îndepărtat?

Galeriile respective erau tot la parter, destul de aproape de locul unde ne aflam acum.

Hollus se adresă către ceilalţi trei extratereştri, probabil pentru a le cere acordul.

— Perfect, zise ea revenind la noi.

Am lăsat-o pe Christine s-o ia înainte; la urma urmei era muzeul ei. Am traversat din nou Rotonda pe diagonală, am trecut pe lângă stâlpii totemici şi am intrat în Galeriile de Artă chineză T.T. Tsui (denumite aşa după omul de afaceri din Hong Kong, a cărui donaţie făcuse posibilă înfiinţarea lor); MRO avea cea mai frumoasă colecţie de artefacte chinezeşti din Occident. Am trecut prin galerii cu vitrine pline de obiecte din ceramică, bronz şi jad şi am intrat în zona mausoleului chinezesc. Timp de decenii, mausoleul fusese lăsat afară, expus climei din Toronto, dar în prezent se găsea aici, la primul nivel al galeriilor terasate din MRO. Peretele exterior era din sticlă şi prin el se vedea o porţiune din strada Bloor, udă de ploaie; de cealaltă parte ne priveau un local Pizza Hut şi un McDonald’s. Acoperişurile aveau lucarne fumurii, peste care răpăiau picăturile de ploaie.

Componentele mausoleului — două arcade gigantice, două cămile din piatră, două statui uriaşe de oameni şi domul imens de tip tumul — nu erau înconjurate cu funii de catifea. Celălalt forhilnor, Barbulkan, se întinse să atingă cu mâna sa cu şase degete basorelieful de pe arcada cea mai apropiată. Bănuiesc că dacă întreprindeai multe acţiuni prin intermediul teleprezenţei, atingerea reală a unui obiect cu propriile tale degete îţi oferea o senzaţie specială.

— Aceste piese funerare, rosti Christine oprindu-se lângă una dintre cămilele de piatră, au fost cumpărate de muzeu în anii 1919 şi 1920 de la George Crofts, un negustor englez de blănuri şi colecţionar de artă, stabilit temporar în Tianjin. Se pare că ar proveni de la necropola din Fengtaizhuang, din provincia Hebei, şi că ar fi aparţinut faimosului general Zu Dashou din dinastia Ming, care a murit în anul 1656 d.H.

Extratereştrii murmurară între ei. În mod clar erau fascinaţi; poate că ei nu construiau monumente pentru morţii lor.

— La momentul respectiv, continuă Christine, societatea chineză era modelată de ideea că Universul reprezenta un loc perfect ordonat. Mausoleul şi statuile de aici reflectă această idee a unui cosmos structurat şi…

La început am crezut că se auzi tunetul.

Dar mă înşelam.

Un sunet sfâşia zona mausoleului, reverberând sonor din pereţii de piatră.

Un sunet pe care până atunci nu-l auzisem decât la televizor şi în filme.

Sunetul unor focuri de armă automată.

În mod prostesc, am ieşit în goană din mausoleu, alergând spre locul de unde se auzeau zgomotele. Forhilnorii ne depăşiră cu uşurinţă, iar wreedii veneau ultimii. Am traversat în fugă Galeriile T.T. Tsui şi am ieşit în Rotonda întunecată.

Sunetele veneau dinspre Sala de expoziţii Garfield Weston — din expoziţia Burgess Shale. Nu-mi puteam imagina în cine se trăgea; în afară de paznicul de la intrarea personalului, noi eram singurele persoane din clădire.

Christine avea la ea telefonul celular; îl deschisese deja şi probabil că suna la 911. Altă rafală de automat spintecă aerul, iar de aici, mai de aproape, am putut să discern şi alt sunet, mai familiar: cel de piatră care se sfărâma. Brusc am înţeles ce se întâmpla. Cineva trăgea cu arma în preţioasele fosile Burgess Shale, vechi de o jumătate de miliard de ani.

Rafalele se opriră în clipa în care wreedii ajunseră în Rotondă. Nu puteam spune că fuseserăm prea tăcuţi: Christine vorbea la telefon, tropăiturile fugii noastre răsunaseră prin galerii, iar wreedii, complet derutaţi — poate că ei nu inventaseră niciodată armele cu proiectile —, discutau agitaţi între ei, în ciuda încercărilor mele de a-i face să păstreze liniştea.

Deşi parţial asurziţi de zgomotul propriilor lor focuri de armă, cei care trăgeau în fosile auziseră fără doar şi poate gălăgia noastră. Mai întâi un bărbat, apoi încă unul apărură din sala de expoziţii. Primul ivit era acoperit cu aşchii de lemn şi fragmente de piatră şi ţinea un fel de armă automată — poate chiar o mitralieră. O ridică spre noi.

Cel puţin asta a fost suficient pentru a ne determina să reacţionăm în mod logic. Am încremenit cu toţii. Am privit-o pe Christine şi am ridicat din sprâncene, întrebând-o fără cuvinte dacă ajunsese la operatorul de la numărul pentru urgenţe. Ea încuviinţă uşor din cap şi îndreptă către mine celularul, doar atât cât să pot vedea că ecranul era luminat şi că nu întrerupsese legătura. Slavă Domnului că operatorul de la 911 avusese inteligenţa de a amuţi, imediat ce o făcuse Christine.

— Doamne, Dumnezeule, rosti bărbatul cu arma şi se întoarse pe jumătate spre partenerul lui mai tânăr, care era tuns scurt. Doamne, Dumnezeule, îi vezi p-ăştia?

Vorbea cu accentul din sudul Statelor Unite.

— Extratereştri, zise bărbatul tuns scurt parcă testând cuvântul; şi el avea un accent similar.

După o clipă, hotărând că termenul era cel potrivit, îl repetă, cu mai multă forţă:

— Extratereştri.