Robert Sawyer - Programatorul divin

Falsey îi zâmbi forţat lui Ewell.

Cinematograful MRO avea patru uşi duble de acces, care de cele mai multe ori erau lăsate descuiate. Uneori, vizitatorii curioşi îşi strecurau capul prin ele, dar, dacă nu exista nici un eveniment, nu zăreau decât o sală mare şi întunecoasă.

Ewell şi Falsey aşteptară până ce Rotonda Inferioară se goli, apoi coborâră cele nouă trepte până în sala de proiecţie. Rămaseră nemişcaţi o clipă, pentru a se obişnui cu penumbra.

Deşi sala nu avea ferestre, ceva lumină tot exista: strălucirea roşiatică a indicatoarelor IEŞIRE, lumina strecurându-se pe sub uşi, un ceas analog mare pe peretele de deasupra uşilor, ledurile roşii ale detectoarelor de fum şi sclipiri de la un posibil panou de comandă, care răzbăteau dinspre cele cinci ferestruici ale cabinei de proiecţie, de deasupra intrării.

Mai devreme în cursul zilei, Falsey şi Ewell vizionaseră un film care li se păru interminabil, despre construirea unei canoe mici din lemn, cu care un băştinaş indian din Canada străbătuse fel de fel de râuri. Cei doi nu fuseseră însă foarte atenţi la film, ci examinaseră cum era organizată sala: scena din faţa ecranului de proiecţie, numărul rândurilor de scaune, poziţia culoarelor de trecere şi a scărilor ce urcau spre scenă.

Avansară repede prin semiîntuneric, coborând pe panta lină a culoarului din stânga, ajunseră la una dintre scările scenei, suiră şi se furişară îndărătul ecranului mare ce atârna din plafon, pătrunzând astfel în zona culiselor.

Aici era mai multă lumină. Într-o parte se afla un grup sanitar mic, cu lumina aprinsă înăuntru şi uşa întredeschisă, în spatele ecranului se găseau nişte scaune desperecheate şi obişnuitul talmeş-balmeş de proiectoare, stative de microfoane, cabluri ce coborau din tavan ca nişte anaconda şi mult praf.

Ewell îşi scoase jacheta, dând la iveală o puşcă automată pe care o ascunsese acolo. Obosit s-o mai poarte, o aşeză pe podea, după care se instală într-un scaun.

Falsey procedă în acelaşi fel, îşi încrucişa mâinile la ceafă şi se lăsă pe spate, aşteptând cu răbdare.

Era ora 22:00 şi traficul de aici, din centru, se degajase, până aproape de dispariţie. Naveta lui Hollus coborî silenţios din cer şi ateriză nu ca prima dată, drept în faţa planetariului, ci în spatele muzeului, lângă Aleea Filosofului, o fâşie de iarbă ce pornea de la Universitatea Toronto şi şerpuia de la Varsity Stadium spre Hart House. Deşi coborârea navetei fusese, fără îndoială, observată de unii oameni, cel puţin vehiculul nu se mai afla chiar la vedere.

Christine Dorati insistase să fie de faţă la sosirea extratereştrilor. Discutaserăm despre modul optim de asigurare a securităţii şi am decis că cel mai bine ar fi fost să păstrăm tăcerea; dacă am fi solicitat sprijinul poliţiei sau al armatei, n-am fi făcut decât să atragem o mulţime de gură-cască. După atâtea zile, doar câţiva ţicniţi mai insistau să dea târcoale muzeului, iar la ora aceasta târzie nu zărisem nici unul — se ştia că aveam împreună cu Hollus program normal de activitate.

De când Christine încercase să mă îndepărteze, relaţiile erau încordate între noi, dar, privindu-mă azi, am bănuit că ea ştia că sfârşitul se apropia oricum. Continuam să evit oglinzile, însă puteam vedea reacţia altora faţă de mine: comentariile silite, nesincere despre cât de bine arătam, cât de în formă, strângerile moi de mână, ca nu cumva să mi se sfărâme oasele, clătinatul imperceptibil şi involuntar din cap al celor care mă vedeau după câteva săptămâni. În scurtă vreme, Christine avea să obţină ceea ce dorise.

Privisem aterizarea navetei pe aleea dintre MRO şi planetariu; Aleea Filosofului nu era tocmai un loc indicat pentru plimbări, după căderea întunericului. Hollus, un al doilea forhilnor şi doi wreedi apărură aproape imediat, din nava întunecată şi triunghiulară. Hollus purta acelaşi veşmânt albastru strălucitor pe care-l avusese la prima noastră întâlnire; celălalt forhilnor era înfăşurat complet într-o ţesătură negru-aurie. Toţi cei patru extratereştri purtau componente ale unui echipament cu aspect complicat. M-am apropiat de ei şi i-am salutat, apoi i-am zorit pe alee spre muzeu, pe la intrarea personalului. Aceasta se afla la nivelul străzii, care era de fapt subsolul muzeului — la intrarea principală pentru public se ajungea urcând pe trepte, astfel că parterul era ridicat cu un nivel deasupra străzii. La intrarea personalului, un paznic răsfoia o revistă în loc să privească imaginile alb-negru, ce se schimbau mereu, de la camerele video de securitate.

— Mai bine dezactivează alarmele, îi spuse Christine. Dacă vom sta toată noaptea aici, vom intra cu siguranţă în mai multe camere ale clădirii.

Paznicul aprobă din cap şi apăsă nişte butoane de pe consola din faţa lui.

Am intrat în muzeul cufundat aproape de tot în beznă. Ambii wreedi purtau centuri utilitare galbene, aidoma celor pe care le mai văzusem, dar aveau în plus şi altceva: nişte harnaşamente ciudate care li se încrucişau printre cele patru braţe.

— Ce-s acelea? am întrebat-o pe Hollus arătându-le.

— Generatoare de câmp repulsor, cu ajutorul cărora umblă pe aici. Gravitaţia terestră este mai mare decât cea de pe planeta lor natală.

Am luat liftul până la parter; au fost necesare două transporturi pentru a-i aduce pe toţi, întrucât în cabină nu încăpeau simultan doi forhilnori. Eu am însoţit primul grup; Hollus, care mă văzuse de multe ori folosind un ascensor, veni cu al doilea transport — îmi spusese că ar fi durat prea mult să le explice wreedilor că etajele puteau fi reprezentate prin numere. Cei doi wreedi au fost impresionaţi în mod deosebit de uriaşii stâlpi totemici, făcuţi din cedru roşu. Urcară rapid până la nivelul trei pe scările ce mergeau în spirală în jurul stâlpilor, apoi reveniră la parter. I-am condus pe toţi prin Rotondă, spre Sala de expoziţii Garfield Weston. Pe când mergeam, Hollus turuia din ambele guri, cântând în graiul ei nativ. Probabil că juca rolul de ghid turistic, pentru ceilalţi forhilnori şi wreedi.

Îmi trezise curiozitatea al doilea forhilnor, al cărui nume era Barbulkan. Era mai masiv decât Hollus şi avea un membru decolorat.

Încuietorile erau la baza uşilor duble de sticlă. M-am aplecat, icnind, şi le-am deschis cu cheia, după care le-am împins până se auzi un clic, pentru a rămâne deschise. Apoi am intrat şi am aprins luminile. Ceilalţi mă urmară în sală. Cei doi wreedi discutau încet între ei. După câteva clipe, păreau că au ajuns la un acord. Desigur, ei nu trebuiau să se răsucească pentru a se adresa cuiva aflat înapoia lor, totuşi unul dintre ei vorbea acum în mod evident cu Hollus: scotea zornăiturile acelea ca de pietre care, peste o clipă, erau traduse în limbajul muzical forhilnor.

Hollus veni lângă mine.

— Sunt gata să instaleze echipamentul pentru prima vitrină.

Am înaintat şi am folosit altă cheie, am descuiat capacul de sticlă al vitrinei şi l-am ridicat. Balamaua se autoblocă în poziţia de deschidere maximă. Aşa era imposibil să cadă în timp ce se lucra în interiorul vitrinei — poate că, în trecut, muzeele nu-şi luaseră întotdeauna măsurile de precauţie cuvenite pentru a-şi proteja personalul, dar situaţia se schimbase între timp.

Scanerul consta dintr-o consolă mare de metal, din care ieşeau o duzină de braţe articulate cu aspect complicat, fiecare sfârşindu-se printr-o sferă translucidă, cu diametrul de maximum cincizeci de centimetri. Un wreed poziţiona braţele — deasupra vitrinei, dedesubt şi de jur împrejur —, pe când celălalt efectua reglaje şi ajustări pe un panou de comandă iluminat, care era ataşat de consola suport. Nu păru mulţumit de rezultatele afişate şi continuă să manipuleze comenzile.