Robert Sawyer - Programatorul divin

Dovezile fosilelor nu arată însă asta. Oh, da, există forme de tranziţie: Ichtyostega, care pare intermediar între peşti şi amfibii; Caudipteryx, un amestec de dinozaur şi pasăre; ba chiar şi Australopithecus, omul-maimuţă chintesenţial.

Dar schimbarea gradată? Acumularea de mutaţii infime de-a lungul timpului? Nu! Rechinii sunt rechini de vreo 400 de milioane de ani; broaştele ţestoase îşi perpetuează specia de 200 de milioane de ani; şerpii o fac de 80 de milioane de ani. Dovezile fosilelor prezintă în general discontinuităţi în privinţa succesiunilor treptate, a îmbunătăţirilor incrementale; unica secvenţă pentru vertebrate cu adevărat bună pe care o avem este cea a calului, motiv pentru care aproape toate muzeele mari au o reprezentare a evoluţiei cabalinelor, similară celei din MRO.

Stephen Jay Gould şi Niles Eldredge au replicat, oferind teoria echilibrului punctual. Speciile sunt stabile pentru perioade lungi de timp şi apoi brusc, la schimbarea condiţiilor de mediu, ele evoluează rapid în forme noi. În proporţie de nouăzeci la sută doream să-i cred pe Stephen şi Niles, totuşi zece procente credeau că era un truc semantic, un joc de cuvinte, ca „magisterii în non-superpoziţie” ai lui Gould — religia şi ştiinţa —, care ocolea un subiect spinos, în cazul acesta faptul că dovezile fosilelor nu arătau ceea ce prezisese Darwin, prin limbaj pretenţios şi obscur — ca şi cum dacă atribui problemei o denumire sofisticată ai şi rezolvat-o. Gould nu fusese desigur primul care o făcuse; expresia prin care Herbert Spencer a descris motorul evoluţiei — „supravieţuirea celui mai adaptat” — nu era decât un cerc vicios, deoarece adaptarea nu fusese nicicând definită mai precis decât a exista pur şi simplu, ceea ce sporea şansele supravieţuirii.

Stabilitatea mediului pe termen lung? În februarie, la Toronto, se înregistrează frecvent temperaturi de minus şapte grade Celsius şi troienele de zăpadă pot fi înalte până la şold. Aerul este atât de uscat, încât pielea ţi se descuamează şi îţi crapă buzele. Fără un pulover gros şi o canadiană bine vătuită, fular şi căciulă, poţi muri din cauza condiţiilor atmosferice.

Peste şase luni, în august, temperaturile de plus treizeci şi două de grade sunt frecvente şi nu-i ieşit din comun să ajungă la treizeci şi opt de grade. Aerul este atât de umed, încât simplul fapt că stai în picioare nemişcat face ca transpiraţia să ţâşnească din tine; soarele este atât de strălucitor, că doar câteva minute petrecute fără pălărie sau umbrelă îţi dau groaznice dureri de cap, iar mass-media recomandă întruna vârstnicilor şi cardiacilor să nu iasă din casă.

Teoria echilibrului punctual afirmă că mediul rămâne stabil pe perioade prelungite, dar cam pe tot globul mediul nu este stabil timp de luni de zile.

Eu însă am mers mai departe hotărât; toţi am făcut-o — noi cei care predam evoluţia. Am încorporat echilibrul punctual în planurile lecţiilor noastre şi am clătinat superior din cap, când studenţi naivi ne-au întrebat despre verigile lipsă.

N-a fost prima dată când eram plini de sine. Evoluţioniştii încrucişaseră braţele la piept cu aroganţă încă din 1953, când Harold Urey şi Stanley Miller creaseră aminoacizii în urma unei descărcări electrice într-o supă primordială; echivalentul, credeau ei pe atunci, al atmosferei iniţiale a Pământului. Crezusem că ne aflam la jumătatea drumului de creare a vieţii în eprubetă; triumful final al teoriei evoluţioniste, dovada că totul începuse prin procese simple, naturale. În cazul în care băgăm corect curentul electric în supă, puteau să apară organisme complet dezvoltate, care să se autoreproducă.

Atât doar că nu s-a întâmplat niciodată. Nu ştim nici acum să trecem de la aminoacizi la autoreproducere. Şi privim celula la microscopul electronic, vedem lucruri la care Darwin n-a visat niciodată: mecanisme precum cilii care s-au dovedit a fi atât de incredibil de complecşi în felul lor, încât este aproape imposibil de înţeles cum ar fi putut evolua în modul pas-cu-pas pe care-l îngăduie evoluţia, mecanisme ce păreau să fi fost create direct mature, cu toate părţile lor complexe, mişcătoare.

Am ignorat de asemenea şi argumentarea biochimică — şi cu aceeaşi superioritate. Mi-l amintesc pe Jonesy întinzându-mi odată revista Skeptical Inquirer, în care Martin Gardner încerca să-l desfiinţeze pe Michael Behe, profesorul de la Universitatea Lehigh, care scrisese Cutia neagră a lui Darwin: Provocarea biochimică a evoluţiei, o argumentare bine prezentată a proiectării inteligente a Universului. Gardner nu şovăise în a atrage atenţia că numele Behe aduce mult cu „behăit”, cu onomatopeea specifică oilor, cu ceva ce nu merită să fie luat în serios. Doar pentru că deocamdată nu puteam vedea succesiunea de etape care ar fi putut să dea naştere cililor — sau succesiunii cascadă care determină coagularea sângelui, sau complexităţii ochiului uman, sau sistemului de metabolism celular dirijat de ATP —, nu însemna că ele nu apăruseră.

Şi, desigur, noi am continuat să argumentăm că Universul trebuia să clocotească de viaţă, că Pământul nu avea nimic remarcabil, că era, de fapt, mediocru, că planetele ca Terra erau — în sfârşit, la fel de banale ca pământul după care ne denumisem propria noastră planetă.

Pentru ca apoi, în 1988, să fie descoperită prima planetă extrasolară, pe orbita stelei HD 114762. Bineînţeles, pe atunci nu crezusem că era o planetă; am presupus că era o stea brună pitică. La urma urmei, era de nouă ori mai masivă decât Jupiter şi se rotea în jurul lui HD 114762 la o distanţă mai mică decât cea dintre Mercur şi Soarele nostru. Dar, în 1995, s-a descoperit o altă planetă extrasolară, de cel puţin o dată şi jumătate mai mare decât Jupiter, orbitând în jurul stelei-mamă, 51 Pegasi, de asemenea la o distanţă mai mică decât cea dintre Mercur şi Soare. După aceea au fost găsite tot mai multe, toate din sisteme solare diferite de al nostru.

În sistemul nostru solar, planetele gazoase gigante — Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun — au orbite foarte îndepărtate de steaua centrală, iar planetele interioare sunt mici şi alcătuite din roci. În loc să fie un sistem planetar normal, al nostru începuse să pară o anomalie. Pe de altă parte, dispunerea corpurilor cereşti din sistemul nostru părea să fie esenţială pentru dezvoltarea şi întreţinerea vieţii. Fără efectele gravitaţionale ale uriaşului nostru satelit natural — aproape o planetă-soră, formată cu mult timp în urmă, când un asteroid s-a ciocnit de planeta noastră aflată încă în stare de fuziune —, Terra s-ar fi mişcat într-un mod dezordonat şi atmosfera noastră ar fi fost extrem de densă, aidoma celei venusiene. Iar fără Jupiter, care patrula hotarul dintre sistemul solar interior şi cel exterior, îndepărtând cometele şi asteroizii cu gravitaţia ei imensă, planeta noastră ar fi fost izbită mult mai des de astfel de obiecte cosmice. Părea că impactul unui bolid fusese cât pe-aci să nimicească toată viaţa de pe Pământ cu 65 de milioane de ani în urmă. Unui bombardament mai intens nu i-am fi putut rezista.

Fireşte, sistemul solar al lui Hollus părea că seamănă cu al nostru, la fel ca şi sistemul wreedilor. Dar, cu toate acestea, sistemele precum cel al Soarelui erau extraordinare; ele reprezentau excepţia, nu regula. Iar celulele nu sunt simple, ci enorm de complexe. Şi dovezile fosilelor, fascinante însă frustrante, arată că evoluţia înaintează în salturi, nu prin acumularea de modificări treptate.