Robert Sawyer - Programatorul divin

— Cu toate acestea, am spus, nu-mi pot imagina de ce ar fi trimis o navă într-acolo.

— Nici noi nu ştim. Betelgeuse este o primă candidată pentru supernovă: nu este câtuşi de puţin potrivită pentru a fi colonizată.

— Atunci de ce să fi plecat într-acolo?

— Nu ştim. Există posibilitatea ca nava să aibă altă destinaţie, dincolo de Betelgeuse, sau să plănuiască să utilizeze Betelgeuse ca escală pentru realimentare — colectarea hidrogenului ar putea fi mai uşoară din atmosfera superioară rarefiată a unei supergigante roşii, de densitate redusă. Desigur, se poate dori folosirea stelei ca amplificator de tip gravitaţional, care să mărească viteza navei şi în acelaşi timp să îi modifice traiectoria, spre altă destinaţie.

— Aţi găsit dovezi că cei de pe Groombridge au trimis şi alte nave?

— Nu, totuşi dacă vreuna dintre nave şi-ar fi modificat câtuşi de puţin traiectoria, astfel ca evacuarea de fuziune să nu fi fost îndreptată către planeta lor, ne-ar fi fost imposibil să o detectăm.

— Cu cât timp în urmă a fost lansată? Şi în cât timp va ajunge la Betelgeuse?

— Constatarea distanţelor interstelare este foarte dificilă, mai ales fără o linie de bază suficient de lungă pentru măsurarea paralaxei. Nava a pornit la drum de minimum 5000 de ani — se pare că ei nu au inventat motoarele cu fuziune pe care le avem noi şi cu care ajungem foarte aproape de viteza luminii — şi a străbătut cu certitudine mai mult de cinci şesimi din drumul spre Betelgeuse.

Se opri o clipă, cu trupul legănându-i-se în sus şi în jos, aşa cum făcea când era agitată.

— Dar nu înţelegi, Tom? Poate că ce ai presupus tu s-a întâmplat pe celelalte cinci planete vizitate de noi; poate că locuitorii lor s-au încărcat digital în calculatoare, însă locuitorii lui Groombridge nu au făcut asta. Ei au construit o navă şi sunt încă în viaţă. Iar arca aceea nu are viteza navei noastre şi ar fi posibil să o ajungem din urmă. Ceea ce înseamnă — şi trupul i se legănă din nou — că vom întâlni încă o rasă.

MRO se închisese pentru public la ora 18:00. Şi eu mergeam cu Hollus, singuri, prin expoziţia Burgess Shale.

— Am observat, spuse extraterestra, că multe dintre fosilele pe care le expuneţi sunt mulaje.

— Însă toate acestea sunt reale, am spus arătându-i marnele din jur. Ai dreptate, fie că facem schimb cu alte muzee, oferindu-le un mulaj de-al nostru pe care ele îl doresc în schimbul a ceva ce dorim noi, fie că pur şi simplu achiziţionăm mulajul de la ele. Am arătat în sus: T. rex pe care-l avem în Galeria descoperirilor este un mulaj. Pe de altă parte, Parasaurolophus este cea mai frecventă monedă a noastră de schimb; tocmai am terminat un mulaj al lui pentru un muzeu din Helsinki.

— Mă fascinează fosilele acestea, zise Hollus. Noi nu facem mulaje fizice, ci scanări holografice de înaltă rezoluţie a obiectelor de interes… Aş putea căpăta permisiunea să scanez fosilele acestea?

— Specimenele Burgess Shale?

— Da, te rog. Procesul este inofensiv; nu se produce nici o stricăciune.

M-am scărpinat în locul unde fusese perciunele meu drept.

— Cred că n-ar fi nici o problemă, dar…

Brusc, devenisem omul de afaceri cu simţ practic.

— Dar, după cum am spus, de obicei noi vindem sau facem schimb cu mulajele fosilelor noastre. Ce ne-ai putea oferi în schimb?

Hollus căzu pe gânduri.

— Îţi ofer o bibliotecă, similar scanată, a exploziei cambriene de pe Beta Hydri.

Negocierea este a treia etapă dintre cele cinci enumerate de Elisabeth Kubler-Ross. Genul de negociere la care s-a referit ea este de obicei inutil, însă cel puţin m-a învăţat să nu cedez cu uşurinţă.

— Vreau şi o bibliotecă a exploziei cambriene de pe Delta Pavonis.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară într-un mod despre care învăţasem că însemna că era pe punctul de a obiecta, totuşi am insistat:

— La urma urmelor, probabil că vei împărtăşi oricum datele acestea cu wreedii, aşa că şi ei ar trebui să plătească pentru ele. Şi voi avea nevoie de două copii ale scanărilor tale, deoarece va trebui să dau una la Smithsonian.

Hollus reflectă o clipă, apoi îmi spuse, unduind din pediculele oculare:

— S-a făcut.

— Cum se efectuează scanarea? m-am interesat.

— Câţiva dintre noi vor trebui să coboare aici, fizic, cu echipamentele necesare.

— Serios? Tii!

Am zâmbit.

— O să mă bucur să te revăd — în carne şi oase, vreau să spun. Cât va dura procesul?

Ea privi în jur spre vitrine, parcă estimând amploarea sarcinii.

— Bănuiesc că o zi terestră. Scanarea la acest nivel de rezoluţie necesită timp.

M-am încruntat.

— Oricum, va trebui s-o facem când muzeul este închis. Problema securităţii pentru a vă avea în stare fizică este prea mare când muzeul este deschis pentru public. Iar dacă va dura atât de mult, ar trebui să începem duminică seara şi să continuăm şi luni, când muzeul este închis toată ziua.

Ultima rundă de reduceri a lui Mike Harris ne silise să deschidem doar şase zile pe săptămână.

— Bănuiesc că nu există nici un motiv pentru a aştepta. Ce părere ai de seara de duminică?

— Când va fi asta? întrebă Hollus.

— Peste două zile.

— Da, zise extraterestra. Va fi perfect.

Pentru mine, duşul însemnase dintotdeauna o modalitate de curăţire rapidă — iar acum era şi mai rapidă, fiindcă nu mai aveam păr pe care să-l spăl. Pentru Susan era însă una dintre adevăratele ei plăceri. În timpul săptămânii trebuia să se grăbească, dar în dimineţile de duminică petrecea vreo jumătate de oră sub duş, bucurându-se de căldură, de aburi şi apa care o masa. În acest timp, eu stăteam în pat, priveam spiralele de ipsos care ne decorau tavanul dormitorului şi mă gândeam. Încercam să pun lucrurile cap la cap.

Unul dintre filmele mele favorite este Procesul maimuţelor — versiunea originală din 1960, cu Spencer Tracy, Frederic March şi Gene Kelly în rolurile lui Clarence Darrow, William Jennings Bryan şi H.L. Mencken. Există, de asemenea, vreo două remake-uri pentru televiziune; n-o să înţeleg niciodată de ce se refac filmele bune. De ce nu se fac remake-uri ale filmelor proaste, corectându-se greşelile? Mi-ar plăcea să văd o versiune decentă a lui Dune sau V.I. Warshawski — sau chiar pentru Ameninţarea fantomei. Dar s-au făcut remake-uri după Procesul maimuţelor, mai întâi cu Jason Robards, Kirk Douglas şi bunul şi bătrânul Darren McGavin, şi chiar Carl Kolchak din The Night Stalker — de fapt, dacă stai să te gândeşti, Mencken şi Kolchak sunt destul de asemănători — cu excepţia vampirilor.

Dar mă abat iarăşi de la subiect. Doamne, cât aş vrea să mă pot concentra mai bine!

Cât aş vrea ca durerea să treacă.

Cât aş vrea — la naiba, cât aş vrea! — să pot fi sigur că ceea ce gândesc este coerent, este rezonabil, este ceea ce cred cu adevărat, şi nu doar rezultatul durerii sau al medicamentelor împotriva durerii care-mi buimăcesc gândurile.

Când am văzut prima dată Procesul maimuţelor, am râs cu superioritate de felul în care Spencer Tracy îl demolase pe Fredric March, reducându-l pe fundamentalist la nivelul unui idiot bâlbâit în boxa martorilor. Ia-o şi pe asta de exemplu, gândisem. Ia-o şi pe asta.

Am predat evoluţia la Universitatea Toronto. Am mai spus asta, nu? Când Darwin şi-a formulat pentru întâia oară teoria, savanţii au presupus că dovezile fosilelor o vor susţine: că vom vedea o progresie gradată de la o formă la alta, cu schimbări lente acumulându-se de-a lungul timpului, până la apariţia unei noi specii.