Robert Sawyer - Programatorul divin

Nu privisem situaţia în felul acela. Poate că Dumnezeul lui Hollus era ultimul detonator de tip Copernic: da, există un Creator, dar creaţiile lui nu au suflete.

— Chiar dacă aş crede în viaţa de apoi pe care o descrie religia soţiei mele, am rostit, nu sunt sigur că aş fi o persoană atât de bună, încât să ajung în rai. Ştacheta s-ar putea să fie al naibii de sus.

— Ştacheta?

— Este o metaforă, care se referă la săritura în înălţime — un sport al oamenilor. Cu cât ştacheta este ridicată mai mult, cu atât este mai greu să treci peste ea.

— Aha. Metafora noastră similară se referă la îngustarea coridoarelor. Trebuie totuşi să ştii că teama de moarte este iraţională; moartea este un fenomen universal.

Pentru el era o descriere strict clinică; nu era el acela care mai avea doar două luni de trăit.

— Ştiu asta, am replicat poate cam prea aspru.

Am inspirat după aceea adânc, liniştindu-mă. Era prietenul meu; nu trebuia să-l reped.

— De fapt, am minţit, nu mă tem de moarte, ci pur şi simplu nu doresc să vină atât de repede.

Am tăcut puţin, după care am urmat:

— Sunt însă uimit că voi n-aţi învins moartea.

Nu fusese o tentativă de a-l descoase, ci era mai degrabă o întrebare care mă nedumerea.

— Asta este tot gândire specific umană, comentă Hollus. Moartea ca adversar.

Ar fi trebuit să-i proiectez A şaptea pecete… sau poate Bill şi Ted merg în iad.

— Indiferent ce ar fi, am spus, m-aş fi aşteptat să fi reuşit să vă prelungiţi mai mult viaţa.

— Am prelungit-o. Durata medie a vieţii forhilnorilor, înainte de descoperirea antibioticelor, era doar jumătate din durata actuală. Înainte de descoperirea medicamentelor pentru degajarea arterelor, era doar trei sferturi din durata actuală.

— Da, dar…

Am făcut o pauză, încercând să mă gândesc cum să-mi susţin punctul de vedere.

— Relativ recent, am văzut pe postul CTV un interviu cu un medic. El spunea că primul om care va trăi veşnic probabil s-a şi născut deja. Noi am presupus că putem învinge — pardon, că putem evita — moartea, că teoretic nu există nimic care să împiedice viaţa eternă.

— Nu sunt sigur că aş dori să trăiesc într-o lume în care singurul lucru cert sunt impozitele, rosti Hollus şi ochii lui pediculari se unduiră sinusoidal. În plus, nemurirea îmi este asigurată de copiii mei.

Am clipit repede.

— Ai copii? am spus.

De ce nu îl — de ce nu o — întrebasem niciodată despre asta?

— Da, zise Hollus. Un fiu şi o fiică.

Continuă apoi cu o replică surprinzător de umană:

— Vrei să le vezi imaginile?

Am încuviinţat din cap. Proiectorul de holoforme zumzăi încet şi pe neaşteptate alţi doi forhilnori apărură lângă noi în sala colecţiilor, în mărime naturală, dar nemişcaţi.

— Acesta este fiul meu, Kassold, zise Hollus, indicându-l pe cel din stânga. Şi fiica mea, Pealdon.

— Sunt adulţi? am întrebat.

Pealdon şi Kassold păreau de aceeaşi mărime ca Hollus.

— Da. Pealdon este — cum spuneţi voi? Cineva care lucrează în spectacole; ea le spune actorilor ce interpretări sunt acceptate.

— Regizor.

— Da, regizor. Pe de o parte, motivul pentru care am dorit să vizionez filmele voastre a fost dorinţa de a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre felul în care spectacolele omeneşti se compară cu piesele forhilnorilor. Iar Kassold este — psihiatru cred că este termenul corect. El tratează bolile minţii forhilnorilor.

— Sunt convins că eşti foarte mândru de ei, am rostit.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Nici nu ştii cât de mult, zise extraterestrul.

Hollus dispăruse pe la mijlocul după-amiezii; el — ba nu, ea, ce naiba, era mamă — spuse că trebuia să participe la altă temă de cercetare. M-am folosit de răgazul respectiv pentru a scotoci prin maldărele de hârtii de pe masă ce trebuiau rezolvate, dar şi pentru a reflecta puţin la ce făcusem ieri. Alan Dershowitz, unul dintre editorialiştii mei favoriţi, scrisese cândva: „Când mă rog, încerc îndoielile cele mai mari faţă de Dumnezeu, iar când privesc stelele simt adevărata devoţiune.” M-am întrebat dacă…

Proiectorul de holoforme piui de două ori şi mă făcu să tresar: nu mă aşteptasem s-o revăd azi pe Hollus, dar iat-o, pâlpâind şi prinzând viaţă în biroul meu — şi părea mai emoţionantă decât o văzusem vreodată. Ochii pediculari îi oscilau rapid, iar torsul sferic se legăna în sus şi în jos, de parcă ar fi fost o minge de baschet driblată de o mână invizibilă.

— Ultima stea pe care am vizitat-o înainte de a veni la Terra, spuse Hollus imediat ce imaginea i se stabiliza, a fost Groombridge 1618, aflată la aproximativ şaisprezece ani-lumină de aici. A doua planetă a acelei stele a avut cândva o civilizaţie la fel cu celelalte planete pe care le-am vizitat. Însă locuitorii dispăruseră.

I-am zâmbit.

— Bun venit.

— Poftim? Ah, da, mulţumesc. Dar acum i-am găsit. I-am găsit pe locuitorii dispăruţi.

— Chiar acum? Cum i-aţi putut găsi?

— Ori de câte ori am descoperit o planetă ce părea că fusese abandonată, am efectuat o scanare integrală a cerului ei. Ipoteza de bază este simplă: dacă locuitorii şi-au părăsit planeta, este posibil s-o fi făcut folosindu-se de nave spaţiale. În mod plauzibil, navele ar fi urmat ruta cea mai scurtă dintre planeta de baştină şi destinaţie, iar asta ar fi însemnat că evacuarea produselor degajate de fuziune, presupunând că funcţionează pe bază de fuziune, va fi îndreptată spre planeta de baştină, la fel ca produsele ieşite prin orice ţeava de eşapament. Am verificat în direcţia tuturor stelelor de clasa F, G şi K pe o rază de şaptezeci de ani-lumină tereştri în jurul lui Groombridge, căutând semnătura unei fuziuni artificiale, care să fie suprapusă peste spectrul uneia dintre stelele acelea.

— Şi aţi descoperit ceva?

— Nu. Nu am descoperit niciodată nimic. Până ieri. Bineînţeles, salvasem scanarea în calculatoarele noastre. Am accesat-o şi am scris un program pentru o căutare mai largă, verificând toate stelele de toate tipurile, pe o rază de cinci sute de ani-lumină — mă refer la ani-lumină forhilnori, adică vreo şapte sute douăzeci tereştri. Iar programul a descoperit-o: o evacuare de fuziune pe linie directă între Groombridge şi steaua Alpha Orionis.

Asta însemna steaua cea mai strălucitoare din Orion, adică…

— Betelgeuse? am rostit. Te referi la Betelgeuse? Dar nu-i o supergigantă roşie?

Văzusem steaua de nenumărate ori pe cerul iernii; forma umărul stâng al lui Orion, constelaţia mea favorită — mi se pare că numele ei însemna în arabă „umărul vânătorului”.

— Da, Betelgeuse, încuviinţă Hollus.

— Cu siguranţă nimeni nu s-ar muta în vecinătatea unei asemenea stele. Este imposibil să aibă planete locuibile.

— Exact aşa am gândit şi noi. Betelgeuse este cea mai mare stea vizibilă pe cerul nopţii de pe toate trei planetele noastre; dacă ar fi plasată în poziţia actuală a Pământului, limita ei exterioară s-ar întinde mult dincolo de orbita lui Marte. De asemenea, este mult mai rece decât Soarele, Delta Pavonis sau Beta Hydri; fireşte, de aceea şi străluceşte roşu.

— Cât de departe este? am întrebat.

— Se află faţă de Soare la patru sute douăzeci şi nouă de ani-lumină tereştri — şi aproximativ aceeaşi distanţă de Groombridge 1618, evident.

— O distanţă enormă.

— Doar jumătate de procent din diametrul galaxiei noastre.