Robert Sawyer - Programatorul divin

Bunicul. Era bunic deja — la cincizeci şi patru de ani.

Apelul meu părea ridicol; cât de mult timp trecuse! Eram pe punctul de a închide, când din receptor s-a auzit:

— Alo?

O silabă, doar atât — totuşi l-am recunoscut imediat. Glasul lui dădu drumul unui potop de amintiri.

— Gord, am spus, sunt Tom Jericho.

Urmă o tăcere surprinsă, apoi o replică glacială:

— Aha.

Măcar nu trântise telefonul. Poate că se gândea că murise cineva — vreun prieten comun, o persoană despre care ar fi dorit să afle, cineva care însemna destul de mult pentru amândoi, astfel încât eu să trec peste neînţelegerile noastre şi să-l anunţ de înmormântare, cineva din vechea gaşcă, din cartierul adolescenţei.

Dar nu mai zise nimic altceva. Doar „aha”. După care aşteptă ca eu să continui.

Gordon locuia în prezent în Statele Unite, iar eu cunoşteam prea bine mass-media americană. După ce un extraterestru călcase pe solul SUA — forhilnorul care cutreierase prin tribunalele din San Francisco şi un altul care vizitase spitalul de psihiatrie din Charleston —, nu avea să mai menţioneze nimic din cele petrecute în afara Statelor Unite; dacă ştia despre mine şi Hollus, Gordon nu dădu nici un semn.

Eu îmi repetasem, fireşte, ceea ce doream să-i spun, însă tonul lui — răceala, ostilitatea — mă amuţise. În cele din urmă, am bolborosit:

— Îmi pare rău.

Putea să interpreteze afirmaţia aceea într-o mulţime de moduri: îmi pare rău că te deranjez, îmi pare rău că te-am întrerupt de la ceea ce făceai, îmi pare rău pentru problemele pe care am auzit că le ai, îmi pare rău că un prieten vechi a murit — sau, bineînţeles, aşa cum intenţionasem eu: îmi pare rău pentru cele ce s-au întâmplat, pentru distanţa care s-a creat între noi în ultimele decenii. El însă nu intenţiona să-mi uşureze situaţia.

— Pentru ce? mă întrebă.

Am expirat, probabil destul de zgomotos.

— Gord, cândva am fost prieteni.

— Până când m-ai trădat, da.

Aşadar, astfel avea să se desfăşoare discuţia. Nu exista reciprocitate, sentimentul că fiecare dintre noi greşise faţă de celălalt. Era numai vina mea, totul se petrecuse din cauza mea.

Am simţit furia clocotind în mine şi pentru o clipă am dorit să-i răspund tăios, să-i spun ce simţisem din cauza faptelor lui, să-i spun cum plânsesem — plânsesem literalmente — de mânie, de frustrare şi de agonie după ce prietenia noastră s-a distrus.

Am închis ochii o clipă, calmându-mă. Îi telefonasem pentru a încerca o apropiere, nu pentru a reîncepe o dispută veche. Am simţit o durere în piept; stresul mi-o amplifica întotdeauna.

— Îmi pare rău, am repetat. M-a obsedat, Gord, an după an. N-ar fi trebuit niciodată să fac ce am făcut.

— Asta-i a dracu’ de sigur, zise el.

Nu puteam totuşi să-mi asum toată vina; mai aveam încă mândrie, sau ceva similar ei.

— Speram, am spus, că ne-am putea cere scuze reciproc.

Gordon evită să se pronunţe în privinţa asta.

— De ce ai telefonat? După atâţia ani?

Nu voiam să-i spun adevărul: „Gord, amice, uite cum stau lucrurile: eu o să mor în scurt timp şi…” Nu. Nu puteam spune aşa ceva.

— Doream să pun la punct nişte lucruri vechi.

— E cam târziu pentru aşa ceva, rosti el.

Nu-i aşa, am gândit. La anul va fi prea târziu. Dar cât timp suntem în viaţă, nu-i prea târziu.

— Nepoata ta mi-a răspuns la telefon? am întrebat.

— Da.

— Eu am un băiat de şase ani. Îl cheamă Ricky… Richard Blaine Jericho.

Am tăcut, lăsând numele să plutească în aer. Gordon fusese de asemenea un mare iubitor al filmului Casablanca şi mă gândisem că auzul numelui l-ar putea sensibiliza. Prin telefon nu-mi puteam da seama însă dacă zâmbea.

Nu spuse nimic, aşa că am continuat:

— Tu ce mai faci, Gord?

— Bine, îmi răspunse. Sunt însurat de treizeci şi doi de ani, am doi fii şi trei nepoţi.

Am aşteptat reciprocitatea; un simplu „Dar tu?” ar fi fost îndeajuns. Nu o făcu.

— Bine, am rostit, asta-i tot ce voiam să spun. Doar că-mi pare rău şi că regret că lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat.

Era prea mult să zic că „regret că nu mai suntem prieteni”, aşa că n-am zis-o, ci am adăugat:

— Sper… sper că restul vieţii tale va fi minunat, Gord.

— Mulţumesc, spuse el.

Şi apoi, după o pauză care părea interminabilă:

— Îţi doresc la fel.

Vocea avea să mi se frângă dacă mai rămâneam mult pe fir.

— Mulţumesc, i-am zis. La revedere.

— La revedere, Tom. După care se auzi tonul.

Casa noastră de pe Ellerslie era veche de vreo cincizeci de ani. O modernizasem cu instalaţie centrală de aer condiţionat, o a doua baie şi terasa pe care Tad şi cu mine o construisem cu câteva veri în urmă. Era o casă bună, plină de amintiri.

În clipa aceasta însă, eram singur în ea — şi asta era straniu.

Mi se părea că rareori mai rămăsesem singur în ultima vreme. La muzeu, Hollus petrecea mult timp cu mine şi când nu era el, atunci apăreau ceilalţi paleontologi sau studenţii. Iar acasă, Susan aproape că nu mă lăsa singur, cu excepţia plecărilor la biserică. Nu ştiu dacă încerca să profite cât mai mult de timpul care ne mai rămăsese ori se temea pur şi simplu că mă deteriorasem în asemenea măsură, încât nu m-aş fi putut descurca fără ea nici pentru câteva ore.

Rareori totuşi eram singur în casă, fără ea sau Ricky în preajmă.

Nu prea ştiam ce doream să fac.

M-aş fi putut uita la televizor, dar…

Dumnezeule, oare cât timp din viaţă îmi irosisem uitându-mă la televizor? Câte două ore în fiecare seară — asta ar fi însemnat vreo 700 de ore pe an. Dacă înmulţeam orele acelea cu patruzeci de ani, fiindcă ai mei îşi cumpăraseră primul televizor alb-negru în 1960, ar fi însemnat 28000 de ore, adică…

Dumnezeule!

Adică trei ani.

Peste trei ani, Ricky avea să aibă nouă ani. Aş fi dat orice ca să-l văd atunci. Aş fi dat orice ca să iau înapoi acei trei ani.

Nu, nu, n-aveam să mă uit la televizor.

Aş fi putut citi o carte. Dintotdeauna regretasem că nu petrecusem mai mult timp citind de plăcere. A, da, zilnic petreceam câte o oră şi jumătate în timp ce călătoream cu metroul, studiind monografii ştiinţifice şi printuri de la grupuri de informare ce aveau activităţi înrudite, străduindu-mă să mă ţin la curent, dar trecuse mult de când nu mai deschisesem un roman bun. De Crăciun căpătasem A Widow for One Year de John Irving şi A Witness to Life de Terence M. Green. Aşa că, da, aş fi putut începe una dintre cărţi chiar în seara asta. Dar cine ştia când aş fi izbutit s-o termin? Şi aşa aveam să las destule treburi neterminate.

Pe timpuri, când Susan lipsea de acasă, obişnuiam să comand o pizza, una imensă şi fierbinte de la Dante’s, căreia un ziar local îi acordase un premiu pentru „Cea mai grea pizza” — o pizza Dante’s cu ardei iuţi Schneider’s, atât de condimentată, că te ustura limba două zile după aceea. Lui Susan nu-i plăcea pizza de la Dante’s, fiindcă avea prea multă umplutură şi era prea iute, şi de aceea când ea era acasă comandam de la Pizza Pizza, care devenise o adevărată tradiţie în Toronto.

Însă chimioterapia mă lipsise de mai toată pofta de mâncare; în seara asta n-aş fi făcut faţă nici unui fel de pizza, indiferent unde ar fi fost făcută.

M-aş fi putut uita la un film porno; aveam câteva casete, cumpărate în glumă, cu ani în urmă şi rareori vizionate. Dar nu. Era trist s-o spun, însă chimioterapia distrusese şi dorinţa aceea, aproape de tot.