Robert Sawyer - Programatorul divin

Cromozomii se termină prin bucăţele protectoare, similare capetelor din plastic ce protejează vârfurile şireturilor ca să nu se destrame; de fiecare dată când un cromozom se divide, vârfurile acelea — numite telomeri — sunt scurtate. După suficient de multe divizări, vârfurile dispar complet şi cromozomul nu se mai poate divide.

— Şi noi am descoperit asta, spuse Hollus, cu aproape o sută de ani în urmă. Însă, deşi înlocuirea telomerilor poate face ca celulele individuale să se dividă la nesfârşit în laborator, procedura nu funcţionează în cazul unui organism integrat. Când un organism ajunge la o masă critică de celule, fie că divizarea se opreşte după un număr stabilit de repetări, exact ca şi cum telomerii ar fi dispărut, fie că reproducerea devine necontrolată şi se formează tumori.

Ochii lui pediculari se plecară.

— După cum ştii, eu mi-am pierdut mama din cauza cancerului la vostirrarl, un organ care joacă aproximativ acelaşi rol cu cel al măduvei din oasele voastre.

— Leucemie, am murmurat. La noi cancerul măduvei se numeşte leucemie.

Hollus rămase tăcut o vreme.

Da, cu certitudine eu puteam înţelege ispita.

De a fi încărcat într-un calculator.

De a fi despărţit de corpul fizic.

De a trăi fără tumori, fără durere.

Dacă mi s-ar fi oferit ocazia, aş fi făcut-o?

Instantaneu.

— Cu siguranţă, renunţarea la existenţa fizică reprezintă o atracţie extraordinară, am spus. Să trăieşti de-a pururi, având sănătatea tinereţii…

M-am uitat la Hollus, care stătea pe numai cinci picioare; părea că-l odihneşte pe al şaselea.

— Iar în cazul acesta, am urmat, poate că poporul tău nu are nici un motiv de teamă. Poate că în curând rasa ta va dezvolta tehnologia respectivă — se pare că toate rasele o fac. Iar apoi, dacă ai tăi o doresc, ei vor… vor transcende într-o formă nouă de existenţă.

Hollus tăcu vreo două secunde.

— Nu am certitudinea că mi-aş dori aşa ceva, rosti el.

— Trebuie să fie foarte tentant, dacă atâtea rase au ales calea aceasta.

— Bănuiesc că ai dreptate. Compatrioţii mei au înregistrat progrese remarcabile în tehnologia scanării creierului. Pentru noi este oarecum mai dificil decât va fi pentru voi, deoarece creierele noastre se află în centrul corpurilor şi fără îndoială integrarea celor două emisfere va ridica unele probleme. Presupun totuşi că în câteva decenii vom fi în stare să încărcăm conştiinţa unui forhilnor într-o memorie de calculator. Asta ar explica fenomenul pe care l-am observat în filmele acelea science-fiction pe care mi le-ai arătat: motivul pentru care rasele extraterestre care realizează întâlniri apropiate de gradul trei au întotdeauna aproximativ acelaşi nivel tehnologic. Se pare că există un scurt interval temporal între momentul în care este pus la punct zborul interstelar şi momentul în care o rasă încetează să mai aibă existenţă materială. Se explică, de asemenea, şi motivul pentru care căutarea inteligenţelor extraterestre cu ajutorul radiotelescoapelor eşuează de obicei — e vorba din nou tot de un interval scurt între inventarea radioului şi abandonarea folosirii sale.

— Pe de altă parte, din ce aţi putut determina voi, nici una dintre rasele despre care ştiţi, cu excepţia celor trei ale noastre, nu au existat simultan… Rasele noastre — mă refer la cele trei — pot fi prima şansă pe care a avut-o galaxia vreodată pentru o… pentru o federaţie planetară.

— Este o idee interesantă, încuviinţă Hollus. Crezi că de aceea Dumnezeu a intervenit pe planetele noastre? Pentru a ne aduce simultan complexitatea tehnologică, astfel încât să putem forma un fel de alianţă?

— Este posibil, am rostit, deşi nu prea înţeleg ce s-ar realiza în modul acesta. De acord, s-ar putea să fie bine pentru rasele noastre, dar cu ce îl ajută pe Creator?

Hollus îşi coborî al şaselea picior.

— Aceasta este o întrebare foarte bună, spuse el în cele din urmă.

În aceeaşi seară, târziu, după ce-l băgasem în pat pe Ricky şi-i citisem puţin, am stat împreună cu Susan pe canapeaua din sufragerie. Îmi trecusem braţul după umerii ei şi ea îşi lăsase capul pe pieptul meu.

— Te-ai gândit vreodată la viitor? am întrebat-o şi mi-am ridicat puţin braţul. Nu mă refer la viitorul imediat.

Eram sigur că la el se gândise din plin.

— Mă refer la viitorul foarte îndepărtat — peste mii sau chiar milioane de ani.

Nu-i puteam zări chipul. Speram că zâmbea.

— N-o să trăiesc ca să-l văd, îmi zise.

Am rămas tăcut o vreme; nu ştiam dacă doream cu adevărat să abordez subiectul acela.

— Dar dacă ar exista o modalitate? am rostit. Dacă ar exista o posibilitate prin care să trăieşti veşnic?

Susan era isteaţă; acesta era unul dintre motivele pentru care mă însurasem cu ea.

— Ţi-a oferit Hollus aşa ceva? Nemurire?

— Nu, am dat din cap. Nici el nu ştie mai bine decât noi cum s-ar putea să devenim nemuritori, totuşi rasa lui a găsit urme a alte şase specii care par să fi descoperit nemurirea… într-un fel.

Ea se foi uşor pe pieptul meu.

— Da?

— Ele par să fi trecut în alt nivel de existenţă — de fapt, cuvântul pe care l-am utilizat noi a fost „transcendenţă”, probabil prin încărcarea în memoriile unor computere.

— Aşa ceva nu prea poţi să numeşti „a trăi veşnic”. La fel de bine ai putea să fii un cadavru conservat în formaldehidă.

— Noi bănuim că fiinţele astfel transpuse continuă să existe în calculatoare, acţionând, reacţionând şi interacţionând. Este chiar posibil ca ele să nici nu-şi poată da seama că nu mai au existenţă materială; experienţa senzorială poate fi comparabilă sau chiar superioară celei cu care suntem noi obişnuiţi.

— Spui că rase întregi au făcut aşa ceva? întrebă ea pe un ton neîncrezător.

— Asta este ipoteza mea, da.

— Conştiinţa individuală continuă de-a pururi în calculatoare?

— Este posibil.

— Asta înseamnă — asta înseamnă că tu n-ai mai muri?

— Trupul meu material, fizic ar muri, bineînţeles, şi eu nu aş avea continuitate în versiunea digitală, după încheierea scanării. Dar versiunea digitală încărcată şi-ar aminti ce am fost eu şi ar trăi şi după moartea mea. Din punctul ei de vedere — sau din punctul de vedere al celor care interacţionează cu ea —, ar fi tot eu. Aşa că, dacă am avea acces la tehnologia respectivă, pot răspunde că da, n-aş mai muri într-un sens foarte real. Presupun că unul dintre motivele importante pentru care oamenii ar realiza propriile lor versiuni digitale, pe care să le încarce în memoriile calculatoarelor, ar fi depăşirea limitelor impuse de bătrâneţe sau boală.

— Deci nu se poate deocamdată? întrebă Susan.

Inima îi bubuia; i-o puteam simţi.

— De fapt, nu ţi s-a oferit posibilitatea asta?

— Nu. Nici forhilnorii şi nici wreedii nu ştiu cum se poate face — şi noi doar bănuim că asta s-a întâmplat cu celelalte rase. Se pare că toate speciile inteligente fie că se autodistrug la scurt timp după descoperirea armelor nucleare, fie că supravieţuiesc încă vreo sută cincizeci de ani, după care aleg transcendenţa.

Susan ridică din umeri.

— Dacă tehnologia ar fi existat cu adevărat — dacă ar fi fost ceva ce ţi s-ar fi oferit chiar acum —, răspunsul meu ar fi fost altul. Ştii că…

Glasul i se stinse, totuşi ştiam că voise să spună că ar fi făcut orice pentru a nu mă pierde. I-am strâns uşor mâna.