Robert Sawyer - Programatorul divin

Am privit ceasul de pe perete; mai rămăsese destul timp — cel puţin, pe casetă.

— Probabil că eşti curios în privinţa relaţiei mele cu Hollus, forhilnorul. Sincer vorbind, sunt la fel de curios ca tine. Bănuiesc că dacă-ţi mai aminteşti ceva din copilărie, atunci este seara când ne-a vizitat el. Ştii că era adevăratul Hollus? Că nu era o proiecţie? Da, aşa a fost. Tu, eu şi mama ta am fost primii oameni care am întâlnit cu adevărat un forhilnor în carne şi oase. Pe lângă caseta aceasta, îţi las şi o copie a jurnalului pe care l-am ţinut despre întâlnirile mele cu Hollus. Poate că-ntr-o bună zi, tu sau altcineva va scrie o carte despre toate astea. Bineînţeles, există lacune ce vor trebui completate — sunt convins că există lucruri relevante despre care eu nu ştiu nimic — totuşi, însemnările pe care le-am făcut ar trebui să-ţi ofere un început bun. În privinţa relaţiei mele cu Hollus, ştiu doar atât: îmi place de el şi cred că şi lui îi place de mine. Un proverb spune că o viaţă care nu e analizată nu merită să fie trăită; cancerul m-a făcut să-mi examinez viaţa, dar cred că faptul că am ajuns să-l cunosc pe Hollus m-a determinat să analizez ce înseamnă să fii om.

Am ridicat uşor din umeri, recunoscând că următoarele mele cuvinte erau dintre cele pe care oamenii nu le rostesc în general cu glas tare.

— Şi bănuiesc că a fi om înseamnă a fi fragil. Noi suntem răniţi cu uşurinţă, şi nu numai fizic. Suntem răniţi la fel de uşor şi emoţional. De aceea, fiule, pe măsură ce vei înainta prin viaţă, încearcă să nu-i răneşti pe alţii.

Am mai ridicat o dată din umeri.

— Asta-i… ăsta este sfatul pe care-l am pentru tine.

Nu era nici pe departe destul, o ştiam; era imposibil să compensez pierderea unui deceniu prin câteva panseuri lipsite de originalitate. Ricky devenise deja bărbatul care avea să fie — fără ajutorul meu.

— Un singur lucru mai vreau să-l ştii de la mine, am rostit. Să nu te îndoieşti niciodată de asta, Richard Blaine Jericho: cândva ai avut un tată şi el te-a iubit. S-o ţii minte mereu.

M-am ridicat, am oprit camera şi am rămas acolo, în cabinetul meu, în sanctuarul meu.

Ideea îmi venise în timpul somnului, fără îndoială din pricina înregistrării pe care o făcusem pentru Ricky: o versiune a mea care avea să trăiască şi după moartea corpului meu. Eram atât de surescitat, încât m-am sculat şi am coborât la parter pentru a ciocăni repetat în dodecaedrul de holoforme, cu speranţa de a-l apela pe Hollus. El însă nu apăru; a trebuit să aştept până a doua zi, când se ivi în biroul meu din propria lui voinţă.

— Hollus, am rostit imediat ce imaginea i se stabiliza, cred că ştiu ce au îngropat sub peisajele-avertisment pe toate planetele moarte.

El mă fixă cu privirea.

— Nu sunt reziduuri nucleare, am zis. După cum ai spus chiar tu, nu există indicatoare asociate reziduurilor nucleare şi pentru o secvenţă temporală de peste un milion de ani nimeni nu-şi face griji pentru aşa ceva. Locuitorii planetelor au îngropat ceva ce doreau să păstreze pe vecie, nu ceva de care doreau să scape. De aceea cassiopeianii au recurs până şi la anularea tectonicii plăcilor pe planeta lor, detonându-şi satelitul natural — voiau să se asigure că tot ce se găsea în cripta subterană n-avea să intre niciodată în subducţie.

— Poate că aşa este, spuse Hollus, dar ce anume ar fi dorit să păstreze cu atâta grijă şi în acelaşi timp să descurajeze pe oricine ar fi dorit să facă cercetări?

— Pe ei înşişi, am răspuns.

— Sugerezi, aşadar, ceva de felul unui adăpost antiatomic? Examinările seismice au arătat că interiorul criptei de pe Mu Cassiopeia A Prime este suficient doar pentru găzduirea unui număr mic de indivizi.

— Nu, nu, l-am oprit. Eu cred că ei sunt toţi acolo, în subteran. Milioane, miliarde — indiferent cât de mare ar fi fost populaţia lor. Cred că şi-au scanat creierele şi s-au încărcat într-o lume generată de calculator, iar hardware-ul care asigură existenţa acelei lumi, maşinăriile la care doreau ca nimeni să nu aibă acces, pentru a nu le deteriora, se găsesc sub peisajele acelea înspăimântătoare.

— Scanări…, spuse gura stângă a lui Hollus şi cea dreaptă reflectă la rândul ei, scanări… Dar noi nu am găsit decât trei planete cu peisaje artificiale concepute pentru a-i înspăimânta şi alunga pe curioşi. Celelalte planete pe care le-am vizitat — Eta Cassiopeia A III, Sigma Draconis II şi Groombridge 1618 III — au fost pur şi simplu părăsite.

— Este posibil ca pe planetele acelea echipamentele hardware să fi fost lansate în spaţiul cosmic. Sau poate că rasele respective au decis că modul cel mai bun de a evita detectarea era să nu întreprindă nimic. Până şi un indicator de avertizare îi atrage pe curioşi; poate că au decis să-şi ascundă hardware-ul, fără nici o altă indicaţie.

— Totuşi de ce ar proceda în felul acesta rase întregi? întrebă Hollus. De ce ar renunţa la existenţa fizică?

Asta era simplu pentru mine.

— Tu ce vârstă ai? l-am întrebat.

— În ani tereştri subiectivi? Patruzeci şi şapte.

Am fost surprins. Dintr-un motiv necunoscut, mă aşteptasem să fi fost mai bătrân ca mine.

— Şi cât vei trăi?

— Poate alţi optzeci de ani, dacă nu voi suferi vreun accident.

— Aşadar, durata medie de viaţă a forhilnorilor este de o sută treizeci de ani?

— La femele, da. Bărbaţii trăiesc cu vreo zece ani mai mult.

— Adică… Dumnezeule!… Adică, tu eşti femelă?

— Da.

Eram stupefiat.

— Nu-mi dădusem seama de asta. Vocea ta… este destul de groasă.

— Aşa sunt toate glasurile forhilnorilor, indiferent dacă sunt masculi sau femele.

— Cred că voi continua să mă adresez ţie ca unui mascul, dacă nu te deranjează.

— Deja nu mă mai ofensează, zise Hollus. Poţi continua să o faci.

— Oricum, am spus, vei trăi în jur de o sută treizeci de ani. Eu am cincizeci şi patru de ani în clipa asta; dacă n-ar fi fost adenocarcinomul, aş mai fi trăit vreo douăzeci de ani, sau poate treizeci ori patruzeci.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară.

— Dar asta-i situaţia. Şi, de altfel, chiar dacă n-aş fi avut cancer, sănătatea mi-ar fi fost deteriorată mare parte din timpul respectiv.

Am tăcut, după care am întrebat:

— Forhilnorii îmbătrânesc fără probleme?

— Cândva, un poet de pe planeta mea a scris că din clipa în care te naşti urmează „doar luni în eclipsă” — o metaforă care are cam acelaşi înţeles ca expresia voastră „din ce în ce mai rău”. Corpurile şi minţile forhilnorilor se deteriorează şi ele de-a lungul timpului.

— Însă dacă ţi-ai putea asuma o existenţă virtuală, dacă ai putea trăi în interiorul unui calculator, începând din floarea tinereţii, atunci ai putea trăi veşnic, fără nici o deteriorare.

— Nemurirea a fost dintotdeauna un vis al poporului meu, recunoscu Hollus.

— Şi al pământenilor. Ba chiar mulţi predicatori se folosesc de promisiunea vieţii veşnice, este adevărat că pe un alt tărâm, ca principal stimulent pentru un comportament decent. Dar, cu toate că noi ne-am extins mult durata vieţii graţie progreselor medicinei, suntem departe de a fi nemuritori.

— La fel ca noi, zise Hollus. Şi la fel ca wreedii. Totuşi, atât ei cât şi noi nutrim speranţa de a transforma în realitate viaţa eternă.

— Noi crezuserăm că am făcut saltul decisiv acum câţiva ani, când am descoperit cum să punem la loc capetele ADN-ului.