Robert Sawyer - Programatorul divin

— Dar, reluă ea, dacă n-ar fi fost situaţia asta, cu care ne confruntăm, aş fi zis „nu”. Nu-mi pot imagina că mi-aş dori aşa ceva.

— Ai trăi veşnic, i-am reamintit.

— Nu, aş exista veşnic. Nu-i acelaşi lucru.

— Totul ar putea fi, evident, simulat. Toate aspectele vieţii.

— Dacă nu-i real, nu-i acelaşi lucru.

— Nu ţi-ai putea da seama că nu este real.

— Poate că nu, însă aş şti că nu-i real şi asta ar face diferenţa.

Am strâns din umeri.

— Ricky pare la fel de încântat să joace baseball pe consola Nintendo ca şi pe teren, ba chiar joacă mai frecvent versiunea digitală. Nu cred că în această privinţă generaţia lui va avea problemele conceptuale pe care ni le punem noi.

Am făcut o pauză, după care am continuat:

— O existenţă virtuală are atracţiile ei. Nu trebuie să îmbătrâneşti. Nu trebuie să mori.

— Mie îmi place să cresc şi să mă schimb, îmi spuse încruntându-se. Sigur că uneori îmi doresc să mai am corpul pe care l-am avut la optsprezece ani, totuşi, per ansamblu, sunt mulţumită.

— Civilizaţii după civilizaţii au hotărât să procedeze astfel.

Susan îşi încreţi iarăşi fruntea.

— Zici că ori au trecut la stadiul digital, ori s-au autodistrus?

— Aşa se pare. Hollus a spus că poporul lui s-a confruntat cu acelaşi tip de criză a armelor nucleare pe care noi încă n-am depăşit-o.

— Atunci poate că civilizaţiile acelea au decis că n-au altă alternativă, decât să schimbe realitatea pe o simulare. Dacă, să zicem, SUA şi China ar începe un război între ele, probabil că am muri cu toţii, iar asta ar însemna sfârşitul rasei umane. Dar dacă totul n-ar fi decât o simulare şi situaţia s-ar agrava, ai putea să resetezi simularea şi să continui existenţa. Poate că existenţa fictivă este pe termen lung unica speranţă pentru rasele violente.

Ideea era, cu certitudine, interesantă. Poate că nu-ţi învingeai dorinţa de a-i arunca în aer pe alţii. Poate că era inevitabil ca o naţiune sau un grup de terorişti, ori pur şi simplu un lunatic s-o facă; aşa cum spusese Hollus, odată cu trecerea timpului, tehnologia pentru distrugerea vieţii la scară mare devine mai ieftină, mai portabilă şi mai uşor de găsit. Dacă nu exista nici o altă cale de a-l readuce pe geniul răului în clondirul din care ieşise — indiferent dacă ar fi fost vorba despre bombe nucleare, arme biologice sau alte instrumente de distrugere în masă —, atunci poate că rasele transcend de îndată ce o pot face, deoarece este unica acţiune certă ce poate fi întreprinsă.

— Mă întreb, când va veni acel moment, ce va alege umanitatea? am spus eu. Probabil că peste un secol vom deţine tehnologia respectivă.

Nu era nevoie s-o accentuez în mod dramatic; pe termene atât de lungi, Susan şi cu mine eram în aceeaşi situaţie.

— Noi doi nu vom apuca s-o vedem, însă poate că Ricky o va prinde. Mă întreb ce vor alege ei să facă?

Susan rămase tăcută câteva momente. După aceea începu să dea uşor din cap.

— Mi-ar plăcea ca fiul meu să trăiască veşnic, dar… dar sper ca el, şi toată lumea, să aleagă existenţa normală.

Am reflectat la afirmaţia ei — la durerea genunchilor zdreliţi, la inimile frânte şi oasele rupte; la riscurile la care era susceptibilă carnea trupurilor noastre; la lucrurile prin care trecusem eu.

Mă îndoiam că ar fi existat vreo modalitate de inversare a deciziei. În cazul în care îţi copiai memoria într-un calculator, probabil că nu mai puteai să dai înapoi. Dacă versiunea ta biologică se continua, ai fi avut o existenţă separată din clipa în care se termina scanarea. Nu ar fi existat nici o modalitate de reintegrare ulterioară a celor două versiuni; ar fi fost similar cu tentativa de a sili gemeni identici să locuiască în acelaşi trup.

Pe nici una dintre cele şase planete explorate de nava spaţială a lui Hollus nu rămăseseră forme de viaţă inteligentă. Poate că toate rasele au pus capăt versiunilor lor biologice, după ce le creaseră pe cele electronice. De fapt, poate că era unicul lucru raţional ce putea fi făcut, împiedicând orice ameninţare din partea teroriştilor asupra lumii virtuale. În mod sigur ar fi existat persoane, cel puţin pe Pământ, care n-ar fi acceptat niciodată să fie transpuse digital — secte ca Amish, ludiţii şi altele. Ei, însă, ar putea fi scanaţi pe ascuns, mutându-i într-o lume virtuală, imposibil de deosebit de cea pe care o părăsiseră, decât să se lase în urmă fiinţe în carne şi oase, ai căror descendenţi ar fi putut devasta calculatoarele.

Mă întrebam dacă vreuna dintre rasele care transcendaseră îşi regreta decizia?

Împreună cu Susan m-am pregătit de culcare. În cele din urmă adormi, dar eu am rămas treaz, privind tavanul întunecat şi invidiindu-i pe wreedi.

La scurt timp după ce mi se pusese diagnosticul, străbătusem cele câteva străzi de la MRO la magazinul Chapters de pe strada Bloor şi cumpărasem Despre moarte şi a muri de Elisabeth Kubler-Ross. Ea schiţase cele cinci etape ale împăcării cu moartea: negarea şi izolarea, furia, negocierea, deprimarea şi acceptarea; după socoteala mea, intrasem de mult în etapa a cincea, deşi, ocazional, existau zile în care simţeam că aş fi încă împotmolit în etapa patru. Aproape toţi oamenii parcurgeau etapele în aceeaşi ordine. Era, oare, atunci de mirare că existau etape prin care treceau specii întregi?

Vânător-culegător.

Agricultură sau creşterea vitelor.

Metalurgie.

Oraşe.

Monoteism.

O epocă a descoperirilor geografice.

O epocă a raţiunii.

Energie atomică.

Zbor cosmic.

O revoluţie a informaticii.

Un flirt cu călătoriile interstelare.

Şi apoi…

Şi apoi…

Şi apoi altceva.

Ca darwinian, petrecusem nenumărate ore explicându-le profanilor că evoluţia nu are un ţel, că viaţa este un arbore ce se ramifică întruna, o succesiune de adaptări schimbătoare.

Dar acum, poate, părea că ar exista un ţel, un rezultat final.

Sfârşitul biologiei.

Sfârşitul durerii.

Sfârşitul morţii.

La nivel visceral — o metaforă potrivită, implicând măruntaie, biologie şi omenire —, eu eram ostil ideii de a renunţa la existenţa materială. Realitatea virtuală era totuna cu a zdrăngăni cu mâinile prin aer, simulând cântatul la chitară. Viaţa mea avea înţeles tocmai fiindcă era reală. Oh, da, sunt sigur că puteam utiliza un dispozitiv pentru realitatea virtuală, care să mă ducă la situri simulate, unde puteam descoperi fosile simulate, inclusiv specimene care fuseseră revoluţionare (cum ar fi fost… nu ştiu, să zicem o secvenţă care prezintă într-o mie de etape schimbările dintr-o specie în alta). Dar ar fi fost lipsit de sens, inutil. Nu ar fi existat fiorul descoperirii — fosilele ar fi existat acolo doar pentru că eu doream ca ele să fie acolo. Şi ele nu aveau să contribuie cu nimic la cunoaşterea noastră reală a evoluţiei. N-am ştiut niciodată dinainte ce voi găsi la un sit şi nimeni nu ştie. Totuşi, indiferent ce voi fi găsit, în cele din urmă ar fi trebuit să se potrivească în acel vast mozaic de date descoperite de Buckland, Cuvier, Mantell, Dollo, von Huene, Cope, Marsh, Sternberg, Lambe, Park, Andrews, Colbert, bătrânul Russell şi mai tânărul Russell, care nu era rudă cu el, Ostrom, Jensen, Bakker, Horner, Weishampel, Dodson, Dong, Zheng, Sereno, Chatterjee, Currie, Brett-Surman şi toţi ceilalţi, pionieri şi contemporani cu mine. Era ceva real, făcea parte din universul împărtăşit.

Acum însă, îmi petreceam cea mai mare parte din timp cu un simulacru aparţinând realităţii virtuale. De acord, undeva exista un Hollus real, în carne şi oase, şi, de acord, eu chiar îl întâlnisem, dar majoritatea interacţiunilor mele erau cu ceva generat de calculator, cu un ciberspectru. Puteai fi absorbit cu uşurinţă într-o lume artificială. Da, cu siguranţă.