Robert Sawyer - Programatorul divin

M-am aşezat pe canapea şi m-am uitat la poliţa de deasupra şemineului, pe care se înşiruiau fotografii înrămate: Susan cu mine, în ziua nunţii; Susan ţinându-l pe Ricky în braţe, la puţin timp după ce-l înfiasem; eu pe terenurile sterile din Alberta, ţinând un târnăcop; fotografia alb-negru de autor de pe singura mea carte publicată, Dinozaurii canadieni; părinţii mei, acum vreo patruzeci de ani; tatăl lui Susan, strâmbându-se ca de obicei; noi trei — eu, Susan şi Ricky — aşa cum apăream, într-un an, pe o felicitare de Crăciun.

Familia mea.

Viaţa mea.

M-am lăsat pe spate. Tapiţeria canapelei era uzată; o cumpărasem imediat după ce ne căsătorisem. Totuşi ar fi trebuit să reziste ceva mai mult…

Eram complet singur.

S-ar putea ca şansa asta să nu se mai ivească niciodată. Dar nu puteam. Nu puteam.

Îmi petrecusem toată viaţa fiind un raţionalist, un umanist secular, un om de ştiinţă.

Se spune despre Carl Sagan că şi-ar fi păstrat ateismul până în ultima clipă. Nici chiar pe patul de moarte el n-a retractat, n-a admis posibilitatea să fi existat vreodată un Dumnezeu, căruia să-i fi păsat într-un fel sau altul dacă el trăia ori murea.

Totuşi…

Totuşi recitisem romanul lui, Contact. Văzusem şi filmul, care diluase mesajul cărţii. Cartea era lipsită de ambiguitate: ea afirma că Universul fusese proiectat şi creat de o conştiinţă vastă. Romanul se încheia prin cuvintele: „Există o inteligenţă care precede Universul.” Poate că Sagan n-a crezut în Dumnezeul din Biblie, dar cel puţin a îngăduit posibilitatea unui Creator.

Sau nu era adevărat? Carl nu era obligat să creadă ce scrisese în unica lui operă de ficţiune, mai mult decât credea George Lucas în Forţă.

Stephen Jay Gould luptase, de asemenea, împotriva cancerului; în iulie 1982 a fost diagnosticat cu mezoteliom abdominal. Fusese norocos; învinsese. Ca şi Richard Dawkins, Gould susţinuse o teorie pur darwinistă a naturii, deşi ei doi nu au putut să cadă de acord asupra detaliilor exacte ale respectivei teorii. Însă Gould nu spusese niciodată dacă religia îl ajutase să-şi depăşească boala. Cu toate acestea, după însănătoşire, el a scris încă o carte, Stânci străvechi, ştiinţa şi religia în deplinătatea vieţii, care afirmase că ştiinţa şi spiritualitatea erau două tărâmuri separate, „două magisterii în non-superpoziţie” — un exemplu tipic al limbajului său pretenţios şi obscur. În mod clar, întrebări mai vaste îl preocupaseră în timpul luptei cu cancerul.

Iar acum îmi sosise mie rândul.

Se pare că Sagan a rămas ferm până la sfârşit. Gould a părut că ar fi oscilat, dar în cele din urmă a revenit la vechiul lui caracter: raţionalistul perfect.

Dar eu?

Sagan nu trebuise să aibă de-a face cu vizitele unui extraterestru a cărui mare teorie unificată indica existenţa unui Creator.

Gould nu ştiuse despre formele de viaţă avansate de pe Beta Hydri şi Delta Pavonis care credeau în Dumnezeu.

Lucrurile stăteau altfel în cazul meu.

Cu mulţi ani în urmă, citisem o carte intitulată Căutarea lui Dumnezeu la Harvard. Mă intrigase mai degrabă titlul decât conţinutul ei, care relata anul pe care-l petrecuse Ari Goldman, un ziarist de la New York Times, în Harvard Divinity School. Dacă eu aş dori să caut fosile din explozia cambriană, m-aş duce în Parcul Naţional Yoho; dacă aş dori să caut fragmente de ouă de dinozauri, m-aş duce în Montana sau în Mongolia. Majoritatea lucrurilor cer să te deplasezi la ele, dar pe Dumnezeu — dacă este ubicuu — ar trebui să-l poţi căuta oriunde: la Harvard, în Muzeul Regal Ontario, într-un local Pizza Hut din Kenya.

Mie mi se părea că, dacă Hollus avea dreptate, ar trebui să poţi întinde mâna, oriunde şi oricând, şi să înşfaci ca lumea un pumn de spaţiu, pe care apoi să-l tragi în jos ca pe o bucată de tapet jupuit, dezvăluind maşinăria lui Dumnezeu dinapoia sa.

Nu-l băgaţi în seamă pe omul acela din spatele cortinei…

Şi eu n-o făcusem. Îl ignorasem complet.

Dar în clipa aceasta, eram singur.

Sau…

Iisuse, nu am avut niciodată asemenea gânduri! Sunt oare mai slab decât Sagan? Mai slab decât Gould?

Îi cunoscusem pe amândoi de-a lungul anilor; Carl ţinuse conferinţe la Universitatea Toronto, iar pe Stephen îl invitasem la MRO de câte ori îşi lansa o carte nouă; avea să vină chiar peste vreo două săptămâni, pentru a vorbi despre Expoziţia Burgess Shale. Mă uimise cât de înalt era Carl, dar Stephen era micuţ şi rotofei, exact aşa cum îl desenaseră în desenul animat Familia Simpson.

Din punct de vedere fizic, nici unul nu părea mai puternic decât mine — decât fusesem eu.

Acum însă… acum poate că eram mai slab decât oricare dintre ei.

La naiba, nu voiam să mor!

Paleontologii bătrâni nu mor niciodată, spunea bancul acela. Dar, cu siguranţă, moartea îi împietreşte.

M-am ridicat de pe canapea. Pe covorul din sufragerie nu prea mai întâlneai obstacole; Ricky se cam învăţase să-şi pună jucăriile la loc după ce termina cu ele.

N-ar trebui să conteze unde o faci.

Am privit afară, pe fereastra sufrageriei. Ellerslie era o stradă veche şi superbă din cartierul căruia, în copilăria mea, i se spunea Willowdale, „vâlceaua sălciilor”; în prezent, de-a lungul ei se înşiruiau arbori bătrâni. Un trecător ar fi trebuit să se străduiască serios ca să poată vedea ceva în casă.

Totuşi…

M-am dus la fereastră şi am tras draperiile cafenii. Încăperea se întunecă. Am răsucit întrerupătorul din perete, cu care aprindeam una dintre aplice şi am privit repede ceasul albastru al videorecorderului; aveam încă destul până când Susan şi Ricky ajungeau acasă.

Doream s-o fac?

În programa pe care o predasem la Universitatea Toronto, nu era loc pentru Creator. MRO era unul dintre cele mai eclectice muzee din lume, dar, în ciuda faptului că mozaicul de pe plafon proclama că misiunea muzeului era „Pentru ca toţi oamenii să cunoască puterea Lui”, nu exista nici o galerie specifică dedicată lui Dumnezeu.

Bineînţeles că nu, ar fi spus fondatorii lui MRO. Creatorul este peste tot.

Peste tot.

Chiar şi aici.

Am expirat, eliminându-mi ultimul crâmpei de rezistenţă faţă de această idee.

Şi am îngenuncheat, pe covor, lângă şemineu, cu fotografiile familiei mele, care mă privea fără să vadă ce făceam.

Am îngenuncheat.

— Dumnezeule, am rostit.

Cuvântul a avut un ecou slab în şemineul din cărămidă. L-am repetat.

— Dumnezeule?

De data aceasta o întrebare, o invitaţie pentru un răspuns.

N-a sosit nici unul, desigur. De ce i-ar fi păsat lui Dumnezeu că eu muream de cancer? Milioane de oameni din toată lumea se luptau chiar în momentul acesta cu o formă sau alta a acelui duşman străvechi, iar unii dintre ei erau mult mai tineri ca mine. Cu certitudine, mai ales copiii din saloanele bolnavilor de leucemie ar fi trebuit să-i atragă atenţia.

Am încercat totuşi din nou, o a treia pronunţare a cuvântului pe care nu-l folosisem până atunci decât în imprecaţii.

— Dumnezeule?

N-am căpătat nici un semn şi, de altfel, nici n-aveam să capăt vreunul. La urma urmei, nu aceasta este definiţia credinţei?

— Dumnezeule, dacă Hollus are dreptate — dacă wreedii şi forhilnorii au dreptate şi tu ai proiectat Universul bucată cu bucată, constantă fundamentală cu constantă fundamentală —, atunci n-ai fi putut să eviţi asta? Ce bine poate aduce cuiva cancerul?