Robert Sawyer - Programatorul divin

Doream să-mi şterg de praf vechiul aparat de radio emisie-recepţie şi să ascult — doar să ascult — vocile din noapte din toată lumea.

Însă mai mult ca orice doream să merg cu Ricky şi Susan la căsuţa noastră de pe lacul Otter şi să stăm pe debarcader după lăsarea întunericului, vara, destul de târziu pentru ca ţânţarii şi muştele să fi dispărut, să privim cum răsare luna, cu faţa ei pătată reflectându-se în apa liniştită, să ascultăm ţipătul trist al unui cufundar şi sunetul vreunui peşte care sare din lac, să mă las pe spate în şezlong, să-mi încrucişez mâinile la ceafă, să suspin mulţumit şi să nu simt absolut nici o durere.

Deocamdată Susan nu spusese nimic despre comentariile mult mediatizate ale lui Salbanda, despre faptul că Universul avea un Creator — un Creator care, aparent în cel puţin cinci rânduri, intervenise direct în dezvoltarea vieţii inteligente.

În cele din urmă a trebuit totuşi să discutăm. A fost o conversaţie pe care n-o anticipasem vreodată. Îmi tolerasem soţia, acceptându-i credinţa, ba chiar fusesem de acord să ne căsătorim printr-o slujbă tradiţională în biserică. Dar, în taină, eu ştiusem mereu că eu eram cel iluminat, că eu aveam dreptate, că eu ştiam cu adevărat cum merg lucrurile.

Susan şi cu mine stăteam pe terasă. Era o seară de aprilie anormal de caldă. În seara asta trebuia să-l ducă pe Ricky la antrenamentul de înot; uneori îl duceam eu, iar alteori mergeam împreună cu Susan, însă în seara asta aveam alte planuri. Ricky era în camera lui şi se îmbrăca.

— Hollus ţi-a spus că-l caută pe Dumnezeu? întrebă Susan, privindu-şi cana de cafea.

Am încuviinţat în tăcere.

— Şi nu mi-ai spus nimic?

— Ei bine… Nu. Nu ţi-am spus.

— Mi-ar fi plăcut să fi vorbit cu el despre asta.

— Îmi pare rău, am rostit.

— Aşadar forhilnorii sunt religioşi, zise Susan, rezumând totul, cel puţin pentru ea.

Eu însă a trebuit să protestez; a trebuit s-o fac.

— Hollus şi colegii lui cred că Universul a fost proiectat în mod inteligent, dar ei nu-l venerează pe Dumnezeu.

— Nu se roagă? întrebă Susan.

— Nu. Mai exact, wreedii petrec zilnic câte o jumătate de zi în meditaţie, încercând să comunice telepatic cu Dumnezeu, dar…

— Mie asta mi se pare un fel de rugăciune.

— Ei spun că nu doresc nimic de la Dumnezeu.

Susan rămase tăcută o vreme; noi discutam rareori despre religie, dintr-un bun motiv.

— Rugăciunile nu se referă la a cere lucruri; nu este ca şi cum ai vizita un supermarket al lui Moş Crăciun.

Am ridicat din umeri. Bănuiesc că de fapt nu ştiam prea multe despre subiectul acesta.

— Forhilnorii cred în existenţa sufletului? Cred în viaţa de apoi?

Întrebarea mă luă prin surprindere; nu mă gândisem niciodată la aşa ceva.

— Mărturisesc sincer că habar n-am.

— Poate că ar trebui să-l întrebi pe Hollus.

Am încuviinţat din cap. Poate că ar fi trebuit s-o fac.

— Ştii că eu cred în existenţa sufletului, rosti ea simplu.

— Ştiu.

Nu-şi continuă însă ideea. Nu mă mai întrebă dacă voiam s-o însoţesc la biserică; o făcuse o dată, cu ceva timp în urmă, şi asta fusese tot. Dacă frecventarea bisericii St. George o ajuta să reziste situaţiei, atunci era perfect. Dar fiecare dintre noi trebuia să-i facă faţă în felul său.

Ricky apăru prin uşa de sticlă glisantă şi ieşi pe terasă.

— Salut, voinice, i-am spus. Dă-i un pupic lui tati.

El se apropie şi mă sărută pe obraz, apoi mi-l mângâie cu mânuţa lui.

— Aşa-mi place mai mult, mi-a spus.

Cred că încerca să mă înveselească; nu-i plăcuse niciodată asprimea de şmirghel a bărbii mele de după-amiază. I-am zâmbit.

Susan se ridică şi mă sărută şi ea.

După care soţia şi fiul meu plecară.

Am rămas singur, după ce Ricky şi Sue au plecat spre Centrul acvatic Douglas Snow, aflat la patru străzi distanţă. Am revenit în casă şi am instalat camera video — un lux, un cadou de Crăciun pe care ni-l făcuserăm reciproc acum câţiva ani — pe un trepied, în cabinet.

Am pornit camera, am trecut spre scaunul din spatele biroului şi m-am aşezat.

— Salut, Ricky, am rostit, după care am zâmbit cu un aer de scuză. O s-o rog pe mama ta să nu-ţi arate înregistrarea aceasta timp de zece ani, aşa că bănuiesc că ai împlinit şaisprezece ani. Sunt sigur că de acum nu mai eşti „Ricky”. Poate că eşti „Rick” sau poate că ai decis că „Richard” ţi se potriveşte mai bine. De aceea — de aceea poate că-ţi voi spune pur şi simplu „fiule”.

Am făcut o pauză.

— Sunt sigur că ai văzut destule poze cu mine; mamei tale îi plăcea mult să facă fotografii. Poate că ai chiar şi unele amintiri despre mine — în tot cazul, eu sper asta. Eu îmi amintesc câteva lucruri de pe când aveam şase-şapte ani… Puse cap la cap, ar însemna poate o oră sau două.

M-am oprit din nou. Dacă el mă ţinea minte, speram că îşi amintea de mine aşa cum fusesem înainte de cancer, pe când aveam păr, pe când nu eram atât de scheletic. Era adevărat, ar fi trebuit să fac înregistrarea aceasta imediat ce mi s-a pus diagnosticul — cu siguranţă înainte de a începe chimioterapia.

— De aceea, am urmat, tu ai un avantaj faţă de mine. Tu ştii cum arăt eu, însă eu mă întreb cum arăţi tu… ce fel de tânăr ai devenit.

Am surâs.

— Pe când aveai şase ani, erai niţel cam micuţ pentru vârsta ta… dar în zece ani se pot schimba multe. La vârsta ta — vârsta pe care o ai în prezent, şaisprezece ani —, eu îmi lăsasem o barbă vâlvoi. În şcoala mea mai era doar un alt băiat cu barbă; cred că a fost un act de revoltă specific tinereţii.

M-am foit puţin în scaun.

— Oricum, sunt sigur că ai crescut şi eşti acum un tânăr minunat — ştiu că mama ta n-ar fi îngăduit ca lucrurile să se desfăşoare altfel. Îmi pare rău că n-am fost alături de tine. Mi-ar fi plăcut să te-nvăţ cum să faci nodul la cravată, cum să te bărbiereşti, cum să dai o pasă la fotbal sau cum să bei un pahar de vin. Nu ştiu ce preocupări ai. Sport? Teatru? Indiferent despre ce ar fi vorba, să ştii că aş fi venit să te văd oricât de des aş fi putut.

Am tăcut, adunându-mi gândurile.

— Cred că te întrebi tot mai des ce vrei să faci în viaţă. Ştiu că vei găsi fericirea şi succesul în orice ai alege. Dacă doreşti, să ştii că există destui bani pentru a urma universitatea — chiar până la doctorat, dacă asta îţi doreşti. Desigur, fă tot ce te face fericit. Totuşi, eu îţi voi spune că m-am bucurat enorm de răsplata unei vieţi ştiinţifice; poate că nu este genul tău, dar dacă te gândeşti la aşa ceva, ţi-o recomand. Am călătorit prin toată lumea, sunt destul de bine plătit şi dispun de o flexibilitate enormă în privinţa timpului liber. Îţi spun toate astea pentru cazul în care te întrebi dacă tatăl tău a fost fericit în meseria lui: da, am fost fericit, ba chiar foarte fericit. Iar ăsta-i lucrul cel mai important. Dacă-ţi pot oferi un sfat în privinţa carierei, acesta este: să nu-ţi faci griji pentru câţi bani vei câştiga. Alege ceva care să-ţi placă; prin viaţă nu treci decât o singură dată.

Am făcut iarăşi o pauză, apoi am rostit:

— Ca să fiu sincer, nu-ţi pot oferi prea multe sfaturi.

Am zâmbit.

— Ce naiba, pe când aveam vârsta ta, ultimul lucru pe care mi-l doream era un sfat din partea tatălui.

Am ridicat uşor din umeri.

— Nu pot totuşi să nu te rog ceva: nu fuma. Crede-mă, fiule, nu merită să rişti nimic ca să treci prin ce am trecut eu. N-am fost fumător — sunt sigur că mama ţi-a spus-o —, dar fumatul este modalitatea prin care majoritatea oamenilor se îmbolnăvesc de cancer pulmonar. Te rog, te implor: nu risca!