Robert Sawyer - Programatorul divin

— Este adevărat.

— Mulţi savanţi oameni şi forhilnori au încercat să reducă altruismul la imperative genetice, sugerând că gradul de sacrificiu pe care suntem dispuşi să îl facem pentru altcineva este direct proporţional cu cantitatea de material genetic pe care o împărţim. Noi doi, afirmă acei savanţi, nu am accepta neapărat să murim pentru a salva o rudă sau un copil, dar dacă prin moartea noastră ar fi salvate două rude sau doi copii, am putea considera târgul ca fiind echitabil, deoarece, luate împreună, cele două fiinţe deţin aceeaşi cantitate din genele noastre ca noi înşine. Şi, cu certitudine, ne-am sacrifica pentru a salva trei rude sau trei copii, întrucât ei deţin o concentraţie a materialului nostru genetic mai mare decât conţin propriile noastre corpuri.

— Eu aş fi gata să mor pentru a-l salva pe Ricky, am rostit.

Forhilnorul arătă fotografia înrămată de pe masă; spatele acesteia era întors iarăşi spre el.

— Totuşi, dacă ţi-am înţeles spusele, Ricky nu este fiul tău natural.

— Exact. Părinţii lui naturali nu l-au dorit.

— Iar aspectul acesta ne dezorientează la două niveluri: că părinţii ar putea opta să renunţe la vlăstarul lor sănătos şi că non-părinţii ar putea opta să adopte copilul altora. Desigur, există numeroşi oameni buni care, sfidând logica geneticii, au optat să nu aibă copii. Nu există realmente o formulă care să descrie cu succes domeniul de opţiuni al forhilnorilor sau al oamenilor în privinţa altruismului şi sacrificiului; problemele acestea nu pot fi reduse la nivel matematic.

Am căzut pe gânduri; faptul că Hollus îmi luase partea în faţa Christinei fusese, cu siguranţă, un act altruist, dar în mod evident nu avea absolut nici o legătură cu favorizarea unei rude genetice.

— Cred că nu, am fost de acord.

— Pe de altă parte, urmă Hollus, fiindcă nu au inventat matematica tradiţională, prietenii noştri wreedii nu au fost niciodată derutaţi de asemenea probleme.

— În tot cazul, pe mine mă derutează, am zis. De-a lungul anilor, mi-am pierdut multe ore de somn, încercând să descâlcesc dileme etice.

Mi-am reamintit vechiul banc cu insomniacul agnostic dislexic, care stătea treaz noaptea şi se întreba dacă există într-adevăr un reactor.

— De fapt, de unde vin principiile morale? Ştim că este rău să furi şi… Tu ştii asta, nu? Vreau să spun, forhilnorii sunt împotriva furtului?

— Da, deşi nu este ceva înnăscut. Copiii forhilnori înhaţă orice obiect la care pot ajunge.

— La fel se întâmplă şi cu cei ai oamenilor. Dar creştem şi ne dăm seama că hoţia este un obicei rău. Totuşi… totuşi de ce simţim că este un obicei rău? Dacă hoţia sporeşte succesul reproducerii, n-ar fi trebuit ca evoluţia s-o fi favorizat? În mod similar, noi credem că infidelitatea este ceva rău însă, în mod evident, mi-aş putea spori reuşita reproducerii, fecundând mai multe femei. Dacă hoţia este avantajoasă pentru toţi cei care se pricep, iar adulterul este o strategie bună, cel puţin pentru masculi, de a-şi spori prezenţa în fondul genetic comun, de ce avem impresia că ele sunt imorale? N-ar trebui ca singura moralitate produsă de evoluţie să fie de tipul celei pe care o are Bill Clinton — să ne pară rău că am fost prinşi?

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcau mai rapid ca de obicei.

— Nu am un răspuns, zise el. Ne străduim să găsim soluţii la întrebări morale, dar ele ne înfrâng întotdeauna. Gânditori de seamă, atât oameni, cât şi forhilnori, şi-au consacrat existenţa întrebându-se care este scopul vieţii şi cum ştim când ceva este imoral. În ciuda secolelor de eforturi, nu s-a înregistrat totuşi nici un progres. Întrebările sunt mai presus de cunoştinţele noastre, la fel cum „Cât fac doi şi cu doi?” este mai presus de cunoştinţele wreedilor.

Am clătinat din cap neîncrezător.

— Continuă să mi se pară incredibil faptul că ei nu pot pur şi simplu să vadă că două obiecte la care se adaugă alte două obiecte echivalează cu patru obiecte.

Forhilnorul îşi înclină corpul spre mine îndoindu-şi genunchii inferiori a trei dintre picioarele sale.

— Iar lor li se pare incredibil că noi nu putem distinge adevărurile fundamentale ale problemelor morale… Minţile noastre fragmentează: noi divizăm problemele în părţi ce pot fi abordate. Dacă ne întrebăm de ce o planetă rămâne pe orbită în jurul soarelui ei, putem pune întrebări şi mai simple — cum rămâne o piatră pe sol, de ce se află Soarele în centrul sistemului solar — şi, rezolvându-le pe acestea, putem răspunde plini de încredere la întrebarea mai mare. Dar problemele de etică şi moralitate şi înţelesul vieţii sunt aparent ireductibile, ca şi cilii din celule: nu există părţi componente care să poată fi urmărite în mod izolat.

— Vrei să spui că a fi savant, a fi o persoană condusă de logică este fundamental incompatibil cu a fi senin în privinţa moralităţii şi spiritualităţii?

— Unii reuşesc în ambele privinţe — însă de obicei o fac prin compartimentare. Ştiinţa este responsabilă pentru anumite probleme, iar religia pentru altele. Însă pentru aceia care caută o unică şi exhaustivă viziune asupra lumii, nu se poate vorbi despre seninătate. O minte este croită fie pentru una, fie pentru cealaltă, dar nu pentru ambele.

Mi-am reamintit de pariul lui Pascal: este mai sigur, a spus el, să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, chiar dacă el nu există, decât să risc osânda eternă în cazul în care am greşit. Desigur, Pascal fusese matematician; el avusese o minte logică, raţională, îndreptată spre analiza cifrelor, pe scurt o minte omenească. Bătrânul Blaise nu avusese de ales în privinţa creierului pe care-l avea; acesta îi fusese atribuit de evoluţie, la fel ca şi mie.

Dar dacă aş fi avut de ales?

Dacă aş fi putut face schimb între nesiguranţa privind unele probleme faptice şi certitudinea în problemele morale, aş fi făcut-o? Ce este mai important: să cunoşti relaţiile filo-genetice precise între toate ramurile de pe arborele evoluţiei, ori să cunoşti înţelesul vieţii?

Hollus mă părăsi pentru restul zilei; a pâlpâit şi a dispărut, lăsându-mă singur cu cărţile, fosilele şi treburile mele neterminate.

M-am pomenit gândindu-mă la lucrurile pe care aş fi vrut să le mai fac o dată înainte de a muri. În acest punct înţelegeam că doream mai degrabă să repet experienţe anterioare plăcute, decât să încerc unele noi.

Unele dintre cele pe care le doream erau evidente, fireşte: să fac dragoste cu soţia mea, să-mi îmbrăţişez fiul, să-l văd pe fratele meu Bill.

Altele erau mai puţin previzibile — cele care mă implicau doar pe mine. Doream să mai merg o dată la Octagon, restaurantul meu favorit din Thornhill, unde o cerusem de soţie pe Susan. Chiar şi cu greaţa cauzată de chimioterapie, doream s-o mai fac o dată.

Şi mai voiam să văd din nou Casablanca. „Închin uitându-mă la tine, puştoaico.”

Doream să mai văd o dată echipa de baseball Blue Jays câştigând World Series — dar bănuiesc că în privinţa asta nu aveam prea multe şanse.

Doream să mă întorc la Drumheller şi să umblu printre stânci, să mă las cuprins de farmecul terenurilor sterile pe înserat, cu coioţii urlând în fundal şi bucăţi de fosile împrăştiate peste tot.

Doream să-mi vizitez cartierul cel vechi din Scarborough. Să mă plimb pe străzile tinereţii mele, să mă uit la vechea casă a părinţilor sau să stau în curtea şcolii publice William Lyon Mackenzie King şi să las amintirile prietenilor din deceniile trecute să se reverse peste mine.