Robert Sawyer - Programatorul divin

Recunoaşterea existenţei unei inteligenţe călăuzitoare, indiferent în ce moment, ar fi rupt zăgazurile. Ne luptaserăm prea mult timp şi prea din greu, iar unii dintre noi au fost chiar încarceraţi pentru binele cauzei, astfel încât acceptarea posibilităţii, fie şi numai pentru o clipă, a unui proiectant inteligent ar fi echivalat cu ridicarea steagului alb. Mass-media, eram siguri, ar fi fost încântată, ignoranţa ar fi domnit şi omul de rând nu numai că n-ar fi ştiut să citească, ci nici n-ar fi ştiut ce înseamnă adevărata ştiinţă.

Privind retrospectiv, poate că ar fi trebuit să fim mai deschişi, poate că ar fi trebuit să analizăm şi alte posibilităţi, poate că n-ar fi trebuit să poleim atât de repede petele neclare din teoria lui Darwin, dar întotdeauna costurile au părut prea ridicate.

Desigur, forhilnorii nu erau creaţionişti — de fapt, nu erau creaţionişti la fel cum nu erau nici acei savanţi care acceptau Big Bang-ul, cu punctul său de creaţie definit (ceva ce lui Einstein i se păruse atât de în afara bunului-simţ, încât făcuse ceea ce ulterior considerase „gafa cea mai mare” a vieţii sale, potrivind ecuaţiile pentru relativitate astfel încât să evite existenţa unui punct de început al Universului).

Iar acum zăgazurile se rupseseră cu adevărat. Toată lumea, de peste tot, vorbea despre creaţie, Big Bang, ciclurile anterioare de existenţă, modificarea constantelor fundamentale şi proiectarea inteligentă.

Iar acuzaţiile erau violente împotriva evoluţioniştilor, biochimiştilor, cosmologilor şi paleontologilor, afirmând că noi ştiuserăm — sau cel puţin avuseserăm idee — că toate acestea puteau fi adevărate şi totuşi le suprimasem în mod deliberat, respingând orice articole cu aceste subiecte şi ridiculizându-le pe cele care susţinuseră asemenea idei în revistele de larg consum, asociind persoanele care susţineau principiul cosmologic antropic cu, evident, amăgiţii creaţionişti fundamentalişti ai Pământului tânăr.

Bineînţeles, telefoanele au început să curgă, solicitând interviuri cu mine; aproximativ unul la trei minute, potrivit jurnalului centralei telefonice MRO. Îi spusesem Danei, asistenta departamentului, să nu mă deranjeze decât dacă suna Dalai Lama sau Papa. Glumisem, dar reprezentanţi ai celor doi au telefonat la MRO la nici douăzeci şi patru de ore după revelaţiile făcute de Salbanda la Bruxelles.

Oricât de mult aş fi dorit să intervin public în discuţii, nu puteam s-o fac. Nu aveam timp de pierdut.

Am rămas aplecat deasupra mesei, încercând să-mi sortez hârtiile. O copie după articolul pe care-l scrisesem despre Nanshiungosaurus, cerută de Muzeul American de Istorie Naturală… O propunere de buget pentru Departamentul de paleobiologie pe care trebuia s-o aprob înainte de sfârşitul săptămânii… O scrisoare de la un elev de liceu care dorea să devină paleontolog şi căuta îndrumări de orientare profesională… Formularul de evaluare profesională pentru Dana… Invitaţia de a susţine o conferinţă la Berlin… Schiţele introducerii pe care o scrisesem pentru manualul editat de Danilova şi Tamasaki… Manuscrisele a două articole pentru Journal of Vertebrate Paleontology pe care fusesem de acord să le recenzez… Două liste de preţuri pentru răşina de care aveam nevoie… Un formular de achiziţie pe care trebuia să-l completez pentru a repara afurisita de iluminare pentru Camptosaurus în Galeria dinozaurilor… Un exemplar al propriei mele cărţi care-mi fusese trimis pentru autograf… Şapte — ba nu, opt — scrisori despre alte subiecte la care trebuia să răspund… Propria mea declaraţie de cheltuieli pentru trimestrul trecut, pe care trebuia s-o completez… Factura pentru convorbiri telefonice interurbane a departamentului, cu numerele necunoscute evidenţiate cu galben.

Era prea mult. M-am aşezat, m-am întors spre calculator şi am dat clic pe pictograma căsuţei de e-mail. Mă aşteptau şaptezeci şi trei de mesaje noi; Hristoase, nu aveam timp nici măcar să-ncep să văd despre ce era vorba!

Chiar atunci, Dana îşi iţi capul pe uşă.

— Tom, am neapărată nevoie să-mi aprobi programarea concediilor.

— Ştiu, i-am spus. O s-ajung şi la ea.

— Te rog, cât poţi de repede.

— Am zis c-o s-ajung şi la ea!

Mă privi surprinsă. Nu cred că până atunci mă mai răstisem vreodată la ea. Dispăru pe coridor înainte de a avea timp să-mi cer scuze.

Poate că ar fi trebuit pur şi simplu să scap de ele, ori să las toate îndatoririle administrative, dar dacă renunţam la calitatea de şef de departament, cu siguranţă că succesorul meu ar fi solicitat dreptul de a fi ghidul lui Hollus.

În plus, nu puteam să las totul vraişte; trebuia să las lucrurile în ordine, cât de bine puteam, înainte să…

Înainte să…

Am oftat şi m-am întors cu spatele la calculator, privind din nou maldărele de probleme de pe masă.

Nu aveam timp destul, fir-ar al naibii! Chiar nu aveam timp destul.

Mulţi subalterni habar nu au cât câştigă şefii lor, dar eu ştiam până la ultimul cent cu cât se alegea Christine Dorati. Legislaţia din Ontario cere ca angajaţii publici să-şi declare salariile anuale care depăşesc o sută de mii de dolari canadieni; în MRO existau patru persoane care se încadrau în categoria respectivă. Anul trecut, Christine câştigase 179 952 $, plus 18 168 $ prime impozabile — şi avea un cabinet care-i reflecta statutul acela. În ciuda plângerilor mele despre felul în care conducea muzeul, înţelegeam că era necesar să aibă un asemenea cabinet. Trebuia să primească potenţiali donatori, plus oficialităţi guvernamentale importante care puteau să ne crească ori să ne reteze bugetul după o simplă toană.

Stăteam în biroul meu şi aşteptam ca analgezicele să fie absorbite, când am primit un telefon de la Christine, care dorea să discute cu mine. Mersul pe jos era un mod bun de a păstra analgezicele în organism, aşa că nu m-a deranjat. Am pornit spre cabinetul ei.

— Bună, Christine, am rostit după ce Indira m-a lăsat să intru în sanctuar. Doreai să vorbim?

Christine privea ceva pe monitor şi ridică un braţ, cerându-mi să mai aştept niţel. Pe pereţii încăperii atârnau tapiserii superbe. În spatele biroului ei era o armură completă; de când Sala armurilor — pe care o considerasem mereu un punct de atracţie — fusese desfiinţată pentru a face loc uneia dintre expoziţiile fără pretenţii intelectuale ce o caracterizau pe Christine, rămăsesem cu atât de multe armuri încât nu mai ştiam ce să facem cu ele. Christine avea, de asemenea, un porumbel călător împăiat (Centrul pentru biodiversitate şi biologie conservatoare din MRO — o inovaţie care îngloba sub aceeaşi pălărie vechile Departamente de ihtiologie, herpetologie, mamalogie şi ornitologie — avea vreo douăzeci de exemplare). Tot în cabinet se mai găsea un ciorchine de cristale de cuarţ, mare cât un cuptor cu microunde, recuperat din vechea Galerie geologică, un Buddha superb din jad, cam de dimensiunile unei mingi de baschet, un vas canopic egiptean şi, evident, un craniu de dinozaur — modelul din fibră de sticlă al unui Lambeosaurus. Creasta ca o lamă de pe hadrozaurul dintr-un capăt al încăperii echilibra în mod plăcut securea cu două tăişuri ţinută de armură în capătul opus.

Christine micşoră fereastra browser-ului cu ajutorul mouse-ului, şi-mi acordă în sfârşit întreaga ei atenţie. Arătă cu o palmă deschisă spre cele trei scaune ergonomice, capitonate cu piele, din faţa biroului. M-am aşezat pe cel din mijloc, simţind o oarecare încordare; Christine nu obişnuia să ofere niciodată un scaun, dacă discuţia avea să se încheie rapid.