Robert Sawyer - Programatorul divin

— Nu este ceva negociabil, am rostit. Dacă plec eu, pleacă şi Hollus.

Christine făcu un spectacol întreg din studierea fibrelor de lemn de pe tăblia biroului ei, pe care le desena cu vârful degetului.

— Mă întreb cum ar reacţiona Hollus dacă i-aş spune că te foloseşti de el în felul acesta?

Mi-am împins bărbia înainte.

— Mă întreb cum ar reacţiona dacă eu i-aş spune cum mă tratezi.

Amândoi am rămas tăcuţi. Într-un târziu eu am vorbit:

— Dacă nu mai ai altceva de zis, mă-ntorc la munca mea.

Am făcut un efort să nu subliniez penultimul cuvânt. Christine rămase nemişcată, iar eu m-am ridicat şi am plecat, cu durerea sfredelindu-mă, deşi, bineînţeles, am refuzat să las să se vadă ceva.

M-am întors în birou ca o furtună. În absenţa mea, Hollus examinase mulajele de endocranii; intrigat de comentarii de-ale mele mai vechi, explora acum dezvoltarea inteligenţei la mamifere după graniţa cretacic/ terţiar. Nu eram niciodată sigur dacă-i citeam corect limbajul trupului, dar se părea că el nu avea dificultăţi în a mă descifra pe mine.

— Pari… tulburat, îmi spuse.

— O mai ţii minte pe doamna Dorati, directoarea muzeului?

O mai întâlnise de câteva ori, inclusiv cu ocazia vizitei prim-ministrului.

— Încearcă să mă silească să-mi iau concediu medical de lungă durată. Vrea să plec din muzeu.

— De ce?

— Sunt potenţialul ucigaş de vampiri, ai uitat? Aici, în muzeu, sunt oponentul ei. Ea a dus MRO-ul într-o direcţie faţă de care mulţi dintre noi, custozii mai vârstnici, obiectează, iar acum a întrezărit ocazia de a mă înlocui cu cineva care este de acord cu opiniile ei.

— Totuşi concediul medical… acesta este legat de boala ta.

— Nu există alt mod prin care să mă dea afară.

— Şi care este natura neînţelegerii dintre voi?

— Opinia mea este că muzeul ar trebui să fie un loc de educaţie, care să ofere cât mai multe informaţii posibile despre toate exponatele sale. Opinia ei e aceea că muzeul trebuie să fie o atracţie turistică, care să nu-i intimideze pe oameni cu o mulţime de date, cifre şi termeni de specialitate ciudaţi.

— Subiectul acesta este important?

Întrebarea lui mă luă prin surprindere. Păruse important atunci când începusem lupta cu Christine, cu mai bine de trei ani în urmă. Ba chiar, într-un interviu pe care-l acordasem pentru Toronto Star în legătură cu scandalul din MRO, o numisem „bătălia vieţii mele”. Asta se petrecuse însă înainte ca doctorul Noguchi să-mi fi arătat pata neagră de pe radiografie, înainte să fi început să simt durerea, înainte de chimioterapie, înainte de…

— Nu ştiu, am răspuns cu toată onestitatea.

— Îmi pare rău să aud de dificultăţile tale, zise Hollus.

Mi-am muşcat buza inferioară. Nu aveam nici un drept să rostesc cuvintele următoare.

— I-am spus lui Dorati că tu ai pleca, dacă ea m-ar sili să părăsesc muzeul.

Hollus rămase tăcut multă vreme. Pe Beta Hydri III, el însuşi fusese savant şi înţelegea în mod clar prestigiul pe care prezenţa lui îl aducea pentru MRO. Poate însă că-l ofensasem profund, transformându-l într-un pion dintr-un joc politic. Cu siguranţă că putea să prevadă câteva mutări înainte, cu siguranţă că ştia că situaţia aceasta putea să devină neplăcută. Mersesem prea departe; o ştiam.

Totuşi…

Totuşi cine m-ar fi putut învinovăţi? Oricum Christine avea să învingă. Mult prea curând, ea avea să învingă. Hollus arătă consola de pe biroul meu.

— Foloseşti dispozitivul acela pentru a vorbi cu alţii din clădire, spuse el.

— Da, este telefonul meu.

— Poţi stabili legătura cu doamna Dorati?

— Ăăă, da… dar…

— Stabileşte-o.

Am şovăit o clipă, apoi am ridicat receptorul şi am tastat cele trei cifre ale interiorului Christinei.

— Director Dorati, rosti glasul ei.

Am încercat să-i întind receptorul lui Hollus.

— Nu îl pot folosi, spuse el.

Bineînţeles că nu putea, având două guri separate. Am atins tasta pentru speaker şi i-am făcut semn din cap să vorbească.

— Doamnă director Dorati, sunt Hollus Deten Stak Jaton.

Era prima dată când auzeam numele întreg al forhilnorului.

— Sunt plin de recunoştinţă pentru ospitalitatea cu care îmi îngădui să îmi întreprind cercetările aici, dar te contactez ca să te informez că Thomas Jericho face parte integrală din munca mea, iar dacă el părăseşte muzeul, îl voi urma oriunde s-ar duce.

Pentru câteva secunde se lăsă o tăcere glacială.

— Înţeleg, rosti vocea Christinei.

— Deconectează legătura, îmi zise Hollus.

Am închis telefonul.

Inima îmi bubuia; habar n-aveam dacă ceea ce făcuse Hollus era tocmai ce trebuia. Mă simţeam însă profund mişcat de sprijinul lui.

— Mulţumesc, am rostit.

Forhilnorul îşi îndoi atât genunchii superiori, cât şi pe cei inferiori.

— Doamna Dorati era complet în stânga.

— „Complet în stânga”?

— Scuză-mă. Voiam să spun că, în opinia mea, fapta ei a fost pe alături. Măcar atât puteam să fac.

— Şi mie mi s-a părut greşit, am încuviinţat. Dar, în sfârşit, cred că poate am greşit şi eu spunându-i că tu vei pleca, dacă eu voi părăsi muzeul.

Am rămas tăcut o vreme, şi în cele din urmă Hollus vorbi:

— De cele mai multe ori este greu de determinat ce este greşit şi ce este corect. Probabil că dacă aş fi fost în locul tău m-aş fi comportat la fel.

Se legănă în sus şi în jos.

— Uneori regret că în asemenea privinţe nu am discernământul wreedilor.

— Ai amintit asta şi mai devreme, am observat. De ce wreedii rezolvă mai uşor decât noi problemele etice?

Hollus se foi uşor de pe un picior pe celălalt.

— Wreedii sunt eliberaţi de povara raţionamentelor — de genul de logică pe care îl folosim noi doi. Deşi pe ei îi poate deruta matematica, examinarea întrebărilor filosofice legate de sensul vieţii, de etică şi morală ne derutează pe noi. Noi avem un simţ intuitiv al binelui şi răului, însă toate teoriile etice pe care le elaborăm eşuează. Mi-ai arătat filmele acelea, Star Trek…

Aşa era, iar episoadele pe care le vizionasem îi stârniseră curiozitatea destul de mult pentru a dori să vadă şi primele trei filme Star Trek de lung metraj.

— Şi?

— În unul dintre ele murea hibridul acela imposibil.

— Mânia lui Khan.

— Exact. În film se insista asupra ideii că „nevoile majorităţii sunt mai importante decât nevoile minorităţii sau ale individului”. Noi, forhilnorii, avem sentimente similare. Este o tentativă de aplicare a matematicii — o ştiinţă în care suntem foarte pricepuţi — în etică, un domeniu în care nu suntem pricepuţi, dar am eşuat cu regularitate în asemenea tentative. În filmul în care hibridul renăştea…

— În căutarea lui Spock, am spus.

Ochii pediculari i se ciocniră.

— În filmul acela am aflat că formularea iniţială era eronată şi că, de fapt, „nevoile individului sunt mai importante decât ale majorităţii”. În mod intuitiv, părea corect ca personajul cu perucă şi ceilalţi să fi fost de acord să îşi sacrifice vieţile pentru a salva un camarad care nu era din aceeaşi specie cu ei, chiar dacă asta sfida logica matematică. Totuşi asta se întâmplă permanent: multe societăţi omeneşti şi toate cele forhilnore sunt democratice; ele sunt dedicate principiului că toţi indivizii sunt egali. Am citit şi eu fraza măreaţă scrisă de vecinii voştri din sud: „Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali.” Însă cei care au scris cuvintele acelea erau proprietari de sclavi şi nu pricepeau ironia — ca să folosesc un cuvânt învăţat de la tine — acelui aspect.