Robert Sawyer - Programatorul divin

COMORI ALE SITULUI BURGESS SHALE

Fosile din explozia cambriană

De ambele părţi ale uşilor, pe verticală, erau enumerate siglele şi numele corporaţiilor sponsori, graţie cărora expoziţia fusese posibilă, printre care Bank of Montreal, Abitibi-Price, Bell Canada şi Toronto Sun.

Falsey şi Ewell intrară în galerie. Un perete era acoperit de fresca unui presupus fund de ocean străvechi, prin care înotau tot felul de creaturi bizare. Vitrine cu capacele din panouri de sticlă înclinate se înşiruiau pe lângă ceilalţi pereţi şi pe lângă peretele despărţitor, înalt de un metru şi jumătate, care împărţea sala în două.

— Fii atent! arătă Ewell.

Falsey aprobă tăcut. Vitrinele ieşeau în consolă din pereţi; sub toate exista spaţiu liber. Explozivele puteau fi plasate uşor acolo — dar probabil că ar fi fost observate, dacă nu de adulţi, cu siguranţă de copii, care erau mai scunzi.

În sală se aflau cam o sută de vizitatori, care priveau fosilele sau ascultau prezentările video ale descoperirilor. Ewell scoase din buzunarul de la şold un carneţel şi începu să noteze. Parcurse galeria numărând vitrinele — în total, douăzeci şi şase. Între timp, Falsey observă cu discreţie cele trei camere video de securitate: două erau fixe, iar una se mişca înainte şi înapoi. Acestea ar putea reprezenta o problemă, totuşi nu una insurmontabilă.

Lui Ewell nu-i păsa cum arătau fosilele în sine, însă tânărul Falsey era interesat şi examina, pe rând, toate vitrinele. Acestea conţineau plăci de marnă cenuşie, fixate cu suporturi mici din plexiglas. Avea să fie greu: deşi marnele se puteau sparge prin lovire, puteau fi în acelaşi timp destul de rezistente. Dacă nu dirijau perfect direcţia exploziilor, pietrele cu fosilele lor bizare puteau scăpa neatinse chiar dacă spărgeau vitrinele.

— Mami, întrebă un băieţel, ce-s alea?

Falsey privi locul unde arăta copilul. În partea opusă a galeriei se aflau două machete mari: una prezenta o creatură cu numeroase picioare ca nişte catalige şi cu tentacule ce ieşeau unduindu-se din spinare. Cealaltă era un animal care umbla pe picioare tubulare, cu o pădure de ţepi ridicându-i-se de pe corp.

Mama copilului, o femeie drăguţă de vreo douăzeci şi ceva de ani, îi explică:

— Scumpule, oamenii de la muzeu n-au fost tocmai siguri cum arăta animalul ăsta, fiindcă-i atât de ciudat. Iniţial nu şi-au putut da seama nici măcar care era partea în sus, aşa că aici l-au reprezentat în două chipuri diferite.

Băiatul păru mulţumit de răspuns, dar Falsey se abţinu cu greu să nu comenteze. Fosila era o minciună evidentă, o încercare a credinţei. Faptul că nu arăta corect indiferent cum ai fi sucit-o dovedea că de fapt nu existase niciodată. Simţea cum i se sfâşie inima să vadă o minte tânără care era indusă în eroare de vicleniile acelea.

Falsey şi Ewell petrecură o oră în galerie, familiarizându-se pe deplin cu interiorul. Falsey schiţă conţinutul fiecărei vitrine, ca să ştie exact cum erau dispuse fosilele la interior. Ewell notă locul sistemelor de alarmă; erau vizibile, dacă ştiai ce căutai.

După ce terminară, ieşiră din muzeu. Afară era un grup mare de oameni, mulţi cu insigne reprezentându-l pe tradiţionalul extraterestru cenuşiu, cu cap mare şi ochi negri; erau acolo şi când intraseră Falsey şi Ewell — ţicniţi OZN-işti şi fanatici religioşi, aşteptând cu speranţa de a zări extraterestrul sau nava lui.

Falsey cumpără o punguţă cu pop-corn de la un vânzător stradal. Mâncă o parte şi aruncă restul, boabă cu boabă, numeroşilor porumbei care ţopăiau pe lângă trotuar.

— Ia zi, întrebă Ewell, ce crezi?

Falsey clătină din cap.

— Nu sunt locuri în care să ascunzi bombe. Şi chiar dacă le-am putea ascunde, n-am garanţia că bucăţile de piatră vor fi sparte de explozii.

Ewell încuviinţă fără chef, ca şi cum ajunsese în mod nedorit la aceeaşi concluzie.

— Asta înseamnă, zise el, că va trebui să acţionăm direct.

— Mă tem că da.

Falsey se întoarse şi privi faţada impunătoare din piatră a muzeului, cu treptele late, ce urcau spre uşile din sticlă, şi cele trei ferestre vitralii, care se ridicau deasupra lor.

— Păcat că n-am apucat să vedem extraterestrul, comentă el.

Ewell dădu din cap, împărtăşindu-i dezamăgirea.

— Poate că extratereştrii cred în Domnul Dumnezeu, însă nu l-au găsit încă pe Hristos. Imaginează-ţi cum ar fi dacă noi i l-am putea arăta pe Mântuitor…

— Ar fi extraordinar, căscă larg ochii Falsey. Absolut extraordinar!

Ewell scoase harta oraşului de care se foloseau.

— Bun, făcu el. Se pare că dacă luăm metroul patru staţii spre sud, vom ajunge destul de aproape de locul unde înregistrează The Red Green Show. Bătu cu degetul în pătratul mare şi roşu etichetat „CBC Broadcasting Ctr.”.

Falsey zâmbi, alungându-şi pentru moment toate gândurile legate de o faimă şi mai mare. Amândoi se dădeau în vânt după serialul The Red Green Show şi fuseseră surprinşi să afle că se realiza aici, în Canada. În seara asta era o înregistrare cu public, gratuită.

— Haide, rosti el.

Porniră către scara de la intrarea metroului şi coborâră.

Bine, o să recunosc. Apropierea morţii are şi o parte bună: te face să devii introspectiv. După cum a spus Samuel Johnson: „Când cineva ştie că va fi spânzurat peste două săptămâni, îşi va folosi în mod remarcabil mintea.”

Ştiam de ce mă împotriveam atât de mult ideii unui proiect inteligent al Universului; era motivul pentru care o fac aproape toţi evoluţioniştii. Noi luptaserăm mai bine de un secol împotriva creaţioniştilor, împotriva netoţilor care credeau că Pământul a fost creat în anul 4004 î.H., pe parcursul a şase zile de câte douăzeci şi patru de ore; că fosilele, în cazul în care aveau cea mai mică temeinicie, erau rămăşiţe din timpul potopului lui Noe; că un Dumnezeu iluzoriu crease Universul cu lumina stelelor deja pornită spre noi, creând iluzia distanţelor şi duratelor uriaşe de timp.

Potrivit relatărilor vremii, Thomas Henry Huxley îl măcelărise pe episcopul „Soapy Sam” Wilberforce în marea dezbatere despre evoluţie. Iar Clarence Darrow, aşa fusesem învăţat, îl îngropase pe William Jennings Bryan în Procesul Maimuţelor. Însă abia începuse bătălia cu ei. Alţii continuaseră să vină, împroşcând cu gunoaie de sub camuflajul aşa-zisei ştiinţe creaţioniste, silind evoluţia să părăsească sălile de clasă, chiar acum, chiar aici, la începutul secolului al XXI-lea, încercând să impună în curentul principal de gândire o interpretare literală, fundamentalistă a Bibliei.

Noi luptaserăm din greu, Stephen Jay Gould, Richard Dawkins, ba chiar şi eu, într-o măsură mai mică, — nu aveam platforma oratorică a celorlalţi doi, dar avusesem partea mea de polemică cu creaţionişti la Muzeul Regal Ontario şi Universitatea Toronto. Iar cu douăzeci de ani în urmă, Chris McGowan, la rândul lui fost muzeolog în MRO, scrisese o carte excelentă, intitulată Începuturile: Un savant arată de ce greşesc creaţioniştii. Îmi amintesc însă că un prieten de-al meu — care predă filosofia — atrăgea atenţia asupra aroganţei subtitlului: un singur om avea să demonstreze de ce toţi creaţioniştii de pretutindeni erau ignoranţi. Totuşi, poate ni se putea ierta mentalitatea de învinşi. Sondajele efectuate în Statele Unite arătaseră că, în prezent, mai puţin de un sfert din populaţia ţării credea în evoluţie.