Robert Sawyer - Programatorul divin

Dar, în esenţă, spusele lui Susan erau adevărate. Nu cunoşteam bine Biblia şi nu cunoşteam deloc Coranul sau orice altă carte sfântă.

— Şi care sunt aceste Zece Porunci? întrebă Hollus.

— Ăăă… păi, să nu ucizi. Să nu preacurveşti. Să nu… ăăă, ceva despre un măgar.

— Am înţeles, rosti Hollus. Însă din câte am putut noi determina, Creatorul nu a comunicat niciodată direct cu nimeni. De altfel, wreedii — care, aşa cum ştii, îşi petrec jumătate din viaţă căutând activ o asemenea comunicare — nu se laudă cu nici un succes. Nu sunt sigur în ce fel aceste zece porunci ar fi putut să fie transmise vreunei forme de viaţă.

— Dacă-mi amintesc bine filmul, Dumnezeu le-a scris cu un deget de foc pe nişte tăbliţe de piatră.

— Există un film al acestui eveniment? Nu ar fi el în acest caz pistolul tău fumegând?

Am zâmbit.

— Filmul este o poveste, o reconstituire imaginată. Cele Zece Porunci se presupune că ar fi fost transmise acum mii de ani, în timp ce filmul a fost turnat cu o jumătate de secol în urmă.

— Aha.

— Totuşi mulţi oameni cred că ei comunică, direct sau indirect, cu Dumnezeu — că el le ascultă rugile.

— Se autoamăgesc, zise Hollus, apoi ochii pediculari îi încremeniră. Iartă-mă, continuă el. Ştiu că eşti pe moarte. Te-ai îndreptat spre rugăciune?

— Nu. Dar soţia mea Susan se roagă.

— Rugilor ei nu li s-a răspuns.

— Nu, am încuviinţat încet. Nu li s-a răspuns.

— Cum împacă membrii speciei tale actul rugăciunii cu realitatea că majorităţii rugăciunilor nu li se răspunde?

Am strâns din umeri.

— Noi spunem lucruri de genul: „Tot ce se întâmplă are un motiv.”

— Aha, făcu Hollus, filosofia wreedilor.

— Fiul meu m-a întrebat dacă am făcut ceva rău… dacă de aceea m-am îmbolnăvit de cancer.

— Şi ai făcut ceva rău?

— Păi, n-am fumat niciodată, dar bănuiesc că dieta mea ar fi putut să fie mai hrănitoare.

— Dar ai făcut ceva rău din punct de vedere etic? Acele Zece Porunci pe care le-ai menţionat — ai încălcat vreuna dintre ele?

— Să fiu sincer, nici măcar nu ştiu care sunt toate zece. Nu cred însă că am făcut vreodată ceva oribil. N-am ucis niciodată. Nu mi-am înşelat niciodată nevasta. N-am furat niciodată — cel puţin ca adult. N-am…

Gordon Small şi evenimentele de acum treizeci de ani îmi reveniră în minte.

— În plus, nu pot să cred că un Dumnezeu mărinimos ar pedepsi pe cineva, indiferent care ar fi fost păcatul, cu boala pe care o am eu.

— Un Dumnezeu mărinimos, repetă Hollus. Am mai auzit şi expresiile „un Dumnezeu iubitor” şi „un Dumnezeu milostiv”.

Ochii lui pediculari mă fixară:

— Cred că voi, oamenii, conferiţi prea multe adjective Creatorului.

— Totuşi, voi sunteţi cei care cred că Dumnezeul acela are un scop pentru noi, i-am atras atenţia.

— Creatorul, cred eu, poate să aibă un motiv anume pentru a dori un univers care să conţină viaţă şi, într-adevăr, aşa cum spui, pentru a dori apariţia simultană a mai multor forme de viaţă inteligentă. Însă, mai presus de orice dubiu, el nu este interesat de vreun individ aparte.

— Şi aceasta este opinia generală printre membrii rasei tale? l-am întrebat.

— Da.

— Atunci care este sursa eticii forhilnorilor? Cum deosebiţi binele de rău?

Hollus tăcu, fie căutând un răspuns, fie întrebându-se dacă într-adevăr dorea să răspundă. În cele din urmă zise:

— Rasa mea are un trecut violent, care nu se deosebeşte mult de al vostru. Suntem capabili de fapte de mare cruzime — noi nu avem nevoie de arme pentru a ucide cu uşurinţă alt membru al rasei noastre. Faptele bune sunt cele care ne opresc violenţa; cele rele o aduc în prim-plan. Îşi deplasă centrul de greutate, mişcându-şi toate cele şase picioare. De trei generaţii, rasa noastră nu a mai avut nici un război, iar acesta este un lucru bun, fiindcă deţinem capacitatea de a ne distruge planeta.

— Mă întreb dacă violenţa este înnăscută la toate speciile inteligente, am rostit. Evoluţia continuă datorită eforturilor pentru dominanţă. Am auzit teoria că la nici un erbivor nu s-ar putea dezvolta vreodată inteligenţa, deoarece nu are nevoie de şiretenie pentru a se furişa după o frunză.

— Se creează o dinamică stranie, spuse Hollus. Violenţa este necesară pentru inteligenţă, inteligenţa dă naştere la capacitatea de autodistrugere a speciei şi doar prin inteligenţă poţi depăşi violenţa care a dat naştere respectivei inteligenţe.

— Noi îi spunem „cerc vicios”, i-am explicat. Poate că noi am creat ideea unui Dumnezeu mărinimos şi a eticii pentru a cultiva instinctul de autoconservare. Poate că orice rasă care nu are etică, şi care nu-şi suprimă impulsurile violente din dorinţa de a-i face plăcere unei divinităţi, este sortită autodistrugerii odată ce atinge nivelul tehnologic adecvat.

— Este o idee interesantă, observă Hollus. Credinţa în Dumnezeu conferă un avantaj în supravieţuire. Evoluţia va face atunci selecţia.

— Rasa ta îşi mai face griji în privinţa autodistrugerii? l-am întrebat.

Hollus se legănă în sus şi în jos, dar cred că era un gest de negaţie, nu de afirmaţie.

— Noi avem un guvern planetar unificat şi multă toleranţă faţă de diversitate. Am eliminat foametea şi nevoile. Există puţine motive pentru care să mai intrăm în conflict unii cu ceilalţi.

— Aş dori să pot spune aceleaşi lucruri şi despre planeta mea, am oftat. Deoarece a fost îndeajuns de norocoasă pentru ca viaţa să apară pe ea, ar fi trist să se stingă din cauza propriei noastre nesocotinţe.

— Viaţa nu a apărut aici, rosti Hollus.

— Poftim?

Eram complet buimăcit.

— Nu cred că în trecutul Pământului a existat un eveniment biogenerator; nu cred că viaţa a început aici.

— Vrei să zici că a sosit din adâncurile spaţiului cosmic? Teoria panspermiei a lui Fred Hoyle?

— Posibil. Suspectez însă că este mai probabil să fi început relativ local, pe Sol IV.

— Sol IV — te referi la Marte?

— Da.

— Şi cum ar fi ajuns de acolo până aici?

— Prin intermediul meteoriţilor.

M-am încruntat.

— Este adevărat că de-a lungul anilor au fost găsiţi doi meteoriţi marţieni despre care unii au afirmat că ar fi conţinut fosile, dar afirmaţiile respective au fost complet discreditate.

— Ar fi fost suficient un singur meteorit.

— Presupun că aşa este. De ce nu crezi totuşi că viaţa ar fi început pe această planetă?

— Ai spus că voi credeţi că viaţa a apărut pe Terra acum patru miliarde de ani. Însă, atunci, la începuturile sistemului vostru solar, planeta voastră continua să fie afectată frecvent de impacturi cu comete şi asteroizi mari, ce puteau produce extincţii. Este extrem de improbabil ca acele condiţii adecvate vieţii să se fi putut menţine în perioada aceea.

— Dar nici Marte nu este mai bătrână decât Pământul şi cu certitudine şi ea a fost supusă bombardamentelor cosmice.

— Fără doar şi poate, aprobă Hollus. Dar, deşi este clar că apa în stare lichidă, curgătoare, a existat în trecutul planetei Marte — suprafaţa ei actuală este de-a dreptul impresionantă şi urmele eroziunilor sunt incredibile —, nu au existat niciodată oceane întinse sau adânci precum cele de pe Pământ. Dacă un asteroid loveşte uscatul, căldura degajată de impact poate ridica temperatura pe o durată de câteva luni. Însă, dacă loveşte apa, care, la urma urmei, acoperă mai toată suprafaţa Pământului în prezent, ca şi acum miliarde de ani, căldura va fi reţinută, ridicând temperatura planetei timp de decenii sau chiar secole. Marte ar fi avut un mediu stabil pentru dezvoltarea vieţii poate chiar cu o jumătate de miliard de ani înaintea Pământului.