Robert Sawyer - Programatorul divin

În mod normal Susan nu suportă păianjenii, dar era limpede că se topea de încântare înaintea complimentelor forhilnorului.

În lumina puternică a aplicei, am observat proeminenţe minuscule, aidoma unor diamante micuţe, inserate în pielea lui asemănătoare unei folii cu pernuţe de aer, la fiecare dintre cele două articulaţii ale membrelor, ca şi la cele trei articulaţii ale degetelor. Iar câte un şir de diamante din astea se întindea pe fiecare pedicul ocular.

— Sunt bijuterii? am întrebat. Dacă aş fi ştiut că te interesează, ţi-aş fi arătat colecţiile de pietre preţioase din MRO. Avem nişte diamante, rubine şi opale fabuloase.

— Poftim? făcu Hollus.

Când pricepu sensul întrebării mele, ochii pediculari efectuară din nou unduirea lor sinusoidală:

— Nu, nu, nu! Cristalele sunt implanturile pentru interfaţa cu realitatea virtuală; ele permit simulacrului să îmi reproducă mişcările.

— Aha, am încuviinţat.

M-am întors şi l-am strigat pe Ricky. L-am auzit tropăind pe treptele de la demisol. Fiul meu porni către sufragerie, gândindu-se că-l chemasem la cină, dar atunci ne văzu pe mine, pe Susan şi pe Hollus. Ochii i se deschiseră mai largi decât o făcuseră vreodată. Se apropie de mine şi i-am cuprins umerii cu braţul.

— Hollus, am rostit, fă cunoştinţă cu fiul meu, Rick.

— Bună… seara…, rosti Hollus.

Mi-am privit băiatul.

— Ricky, cum se spune?

Ochii lui căscaţi continuau să-l fixeze pe extraterestru.

— Marfă!

Nu ne aşteptasem ca Hollus să apară la cină în carne şi oase. Masa noastră din sufragerie era dreptunghiulară, dintre acelea care pot fi lungite prin inserarea unei plăci la mijloc. Tăblia era din lemn închis la culoare, dar fusese acoperită cu o faţă de masă albă. Pentru forhilnor nu rămăsese prea mult spaţiu şi a trebuit s-o ajut pe Susan să mutăm bufetul într-o parte, ca să facem puţin loc.

Mi-am dat seama că nu-l văzusem niciodată pe Hollus aşezându-se; în mod evident, avatarul lui nu avea nevoie să se aşeze, totuşi m-am gândit că adevăratul Hollus s-ar fi putut simţi mai confortabil dacă avea un sprijin.

— Ce pot să-ţi aduc ca să te simţi cât mai comod? l-am întrebat.

Forhilnorul privi în jur şi zări perna rotundă şi înaltă din sufragerie, care se găsea în faţa fotoliului de două persoane.

— Pot să folosesc obiectul acela? mă întrebă el. Taburetul acela?

— Sigur că da.

Hollus intră în sufragerie. Deoarece aveam un copil de şase ani, îndepărtasem obiectele fragile, iar asta se dovedea acum o măsură inspirată. Pe drum, Hollus izbi măsuţa pentru cafea şi canapeaua; mobilele noastre erau prea apropiate între ele pentru o creatură de dimensiunile lui. Reveni cu perna înaltă, o puse lângă masă şi apoi păşi peste ea, astfel că torsul lui rotund se găsea deasupra „taburetului” rotund. După aceea îşi coborî trunchiul pe el.

— Aşa, rosti el mulţumit.

Susan părea stânjenită.

— Scuză-mă, Hollus. Nu am ştiut că vei veni în realitate… fizic, vreau să zic. Nu ştiu dacă poţi să mănânci ceea ce am preparat.

— Ce anume ai preparat?

— O salată — salată verde, roşii, ţelină şi morcovi raşi, crutoane, cu sos din ulei şi oţet.

— Pot să mănânc aşa ceva.

— Şi cotlete de miel.

— Sunt crude?

Susan zâmbi.

— Nu.

— Le pot mânca şi pe ele, dacă îmi poţi aduce cam un litru de apă la temperatura camerei, cu care să le consum.

— Sigur că da.

— O aduc eu, am spus.

M-am dus la bucătărie şi am umplut o carafă cu apă de la robinet.

— Am făcut de asemenea milkshake-uri pentru Tom şi Ricky.

— Este vorba despre secreţiile mamare ale bovinelor? se interesă Hollus.

— Da.

— Dacă nu este nepoliticos din partea mea, mă voi abţine.

Am surâs şi împreună cu Ricky şi Susan ne-am ocupat locurile la masă. Susan aduse castronul cu salată şi mi-l întinse. Folosindu-mă de furculiţele pentru servit, mi-am pus salată în farfuria mea, apoi în a lui Ricky. După aceea i-am pus şi lui Hollus.

— Mi-am adus propriile tacâmuri, zise el. Sper că nu este nepoliticos să le folosesc.

— Câtuşi de puţin, am răspuns.

Chiar şi după ce călătorisem de mai multe ori în China, rămăsesem unul dintre cei care cer întotdeauna cuţit şi furculiţă în restaurantele chinezeşti. Din pliurile ţesăturii care-i înfăşură corpul, Hollus scoase două obiecte ce aduceau puţin cu nişte tirbuşoane.

— Vă rugaţi înainte de masă? întrebă el.

Întrebarea m-a surprins.

— De obicei, nu.

— Am văzut asta la televizor.

— Unele familii o fac, am răspuns.

Cele care aveau pentru ce-i mulţumi Domnului.

Hollus folosi un tirbuşon pentru a înţepa o frunză de salată pe care o duse la orificiul de deasupra trupului său rotund. Îl văzusem şi până atunci efectuând mişcările specifice hrănirii, dar nu asistasem niciodată la o masă de-a lui. Era un proces zgomotos, întrucât dantura lui pocnea sonor. Am bănuit că atunci când folosea avatarul avea microfon doar la orificiile destinate vorbirii; probabil că de aceea nu auzisem până atunci sunetele acelea.

— Salata e bună? l-am întrebat.

Hollus a continuat s-o transfere în orificiul său pentru alimentaţie, în timp ce vorbea; mai mult ca sigur, forhilnorii nu se înecau niciodată în timpul mesei.

— Este bună, mulţumesc, zise el.

— De ce vorbeşti aşa? se interesă Ricky şi apoi îl imită pe Hollus, vorbind pe rând cu colţul stâng şi drept al gurii: Este… bună… mulţumesc.

— Ricky! exclamă Susan, stânjenită de faptul că fiul nostru îşi uitase bunele maniere.

Hollus nu păru însă stingherit de întrebare.

— Unul dintre lucrurile comune oamenilor şi rasei mele, răspunse el, este creierul divizat. Voi aveţi două emisfere cerebrale, la fel ca noi. Conştiinţa este rezultatul interacţiunii celor două emisfere, credem noi şi mi se pare că oamenii au teorii similare. În cazurile în care emisferele au fost avariate în urma unui accident, ele funcţionează independent, propoziţii întregi ies printr-un singur orificiu de vorbire, dar sunt exprimate gânduri mai puţin complexe.

— Aha, făcu Ricky întorcându-se la salată.

— Fascinant, am comentat eu.

Coordonarea vorbirii între jumătăţi de creier parţial autonome trebuie să fie dificilă; poate că de aceea Hollus era aparent incapabil să folosească prescurtări şi elidări.

— Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă şi noi am avea două guri… dacă am alterna cuvintele sau silabele între ele?

— Voi păreţi să vă bizuiţi într-o măsură mai mică decât forhilnorii pe integrarea dreapta-stânga, observă Hollus. Înţeleg că în cazurile de corp calos retezat, oamenii pot totuşi să meargă.

— Cred că aşa este, da.

— Noi nu putem, preciza Hollus. Fiecare jumătate a creierului controlează trei picioare, din partea corespondentă a corpului. Toate picioarele noastre trebuie să funcţioneze împreună, altfel ne răsturnăm şi…

— Tăticul meu o să moară, rosti Ricky privindu-şi salata din farfurie.

Inima mi-a tresărit. Susan păru şocată. Hollus lăsă pe masă ustensilele cu care mânca.

— Da, mi-a spus. Îmi pare foarte rău.

— Îl poţi ajuta? întrebă Ricky privind acum direct la el.

— Îmi pare rău, zise Hollus. Nu pot face nimic.

— Dar tu vii din spaţiul cosmic, de-acolo, spuse Ricky.

Ochii pediculari ai lui Hollus se opriră din mişcare.

— Da, aşa este.

— Atunci ar trebui să cunoşti chestii.